Conventia de la Paris - 1858

      Întrunite la Paris, cele şapte puteri europene au elaborat, la 7/19 august1858, actul intrat în istorie sub denumirea de Convenţia de la Paris. Prin ea nu a fost rezolvată revendicarea fundamentală a luptei naţiunii române:Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele România. Convenţia de la Paris a refuzat acest nume, articolul 1 prevăzând că cele două Principate române se constituiau de acum înainte sub denumirea de Principatele Unite Moldova şi Valahia.1 Prin articolul 3 s-a prevăzut că puterile publice vor fi încredinţate în fiecare Principat, unui Hospodar şi unei Adunări Elective, acţionând cu concursul unei Comisii Centrale comune celor două Principate.

      Fiecare Principat a avut Domnul său, ales pe viaţă de Adunarea Electivă, dintre persoane in vârstă de peste 35 de ani, moldovean sau muntean care făceau dovada unui venit funciar de 3000 de galbeni şi să fie îndeplinit funcţii publice în timp de 10 ani sau să fii făcut parte din Adunări. Domnul guverna cu ajutorul miniştrilor numiţi de el. aceasta însemna o limitare a puterii Domnului, deoarece articolul 15 precizează că orice act întocmit de Domnitor trebuie să fie contrasemnat de către miniştrii de resort.

       Puterea legislativă era exercitată în colectiv de către Domn, Adunare Electivă si Comisia Centrală. În virtutea noilor reglementări, Domnul participă la lucrările puterii legislative, pregătind legile de interes special, pe care le supuneau apoi Adunării Elective pentru dezbateri şi votare. La rândul ei, Adunarea Electivă din fiecare Principat era aleasă pe o durată de 7 ani conform dispoziţiilor electorale anexate la Convenţia de la Paris. Miniştrii, chiar dacă nu erau membrii ai Adunării, aveau dreptul să ia parte la discutarea legilor fără a participa însă la vot. Comisia Centrală cu sediul la Focşani era compusă di 16 membrii, 8 din Moldova şi 8 din Ţara Românească, avea de asemenea atribuţii legislative. Comisia pregătea legile de interes general comune ambelor Principate, şi le supunea spre o dezbatere Adunărilor Elective, prin mijlocirea Domnului. Erau considerate legi de interes general acelea care aveau ca obiect unitatea legislaţiei, înfiinţarea, menţinerea sau îmbunătăţirea unirii vămilor, a poştelor, a telegrafului, fixarea valorii monetare şi alte materii de folos public comune ambelor Principate. Ca o îndatorire deosebită impusă de articolul 35, Comisia trebuia să se ocupe de codificarea legilor existente, punându-le în armonie cu actul constitutiv al noii organizări. În acest context ea trebuia să revizuiască Regulamentele Organice, Codul civil şi criminal astfel încât afară de legile de interes local să nu mai fie în viitor decât un corp de legislaţie în ambele Principate.

      Pe lângă aceste atribuţii, Comisia Centrală mai avea un rol, care în concepţia semnatarilor Convenţiei de la Paris nu era lipsit de însemnătate. El este precizat în articolul 32 astfel: ” Dispoziţiile constitutive ale noii organizări a Principatelor sunt puse sub paza Comisiei Centrale…”. Acest rol era precizat şi de articolul 37 care arăta că legile ce prezentau interes special pentru fiecare Principat nu puteau fii sancţionate de Domn decât după ce erau comunicate de el Comisiei Centrale, care trebuia să precizeze dacă ele erau compatibile cu dispoziţiile constitutive ale noii organizări.

      Convenţia a stabilit că activitatea judecătorească se exercită în numele Domnului şi este încredinţata magistraţilor numiţi de el. Domnul nu mai era ca în trecut titularul puterii judecătoreşti. Totuşi, trebuie observat că Domnul avea dreptul de a numi în toate funcţiile publice, inclusiv în magistratură. De asemenea, găsim printre atribuţiile Domnului dreptul de a graţia şi de a comuta pedepsele în materie criminală, dar cu interdicţia, prevăzută de articolul 14, de a interveni în administrarea justiţiei. Se înfiinţa totodată o Înaltă Curte de Justiţie şi Casaţie, comună celor doua Principate cu sediul la Focşani. Deciziile date de Curte şi hotărârile pronunţate de tribunale într-unul sau într-altul din Principate erau aduse în faţa Curţii de Casaţie care exercita un drept de cenzură şi de disciplină asupra Curţilor de Apel şi tribunalele, precum şi dreptul de jurisdicţie exclusivă asupra propriilor ei membrii în materie penală. Ca Înaltă Curte de Casaţie ea era chemată să judece fără drept de apel pe miniştrii pentru acuzaţiile pornite împotriva lor de către Domn sau Adunare Electivă.

        Acestea erau prevederile Convenţiei de la Paris referitoare la Principate. Ele au creat o organizare de stat care nu ţinea seama de dezideratele poporului român. Existau concomitent doi suverani, doua guverne, doua adunări elective, legi deosebite, deşi Adunările ad-hoc adoptaseră, în luna octombrie a anului 1857 rezoluţii în esenţă asemănătoare care cereau cu hotărâre unirea principatelor într-un singur stat cu numele România, respectarea drepturilor, a autonomiei şi a neutralităţii acestui stat. Ei mai cereau de asemenea şi înfiinţarea unei Adunări Obşteşti care să reprezinte toate interesele naţiunii.

Sursa: Pop Teodor Leon, Constituţiile României