Sistemul electoral roman intre 1918-1937

        La sfârşitul războiului, mai precis în 16 noiembrie 1918, a fost promulgat primul Decret - Lege electoral care consacra aplicarea principiului votului universal în alegerea deputaţilor şi senatorilor în Vechiul Regat şi Basarabia. Această primă reglementare a noului regim reprezentativ a fost compilată după legea electorală belgiană, bazată pe sistemul divizorului comun. Decretul a fost întocmit în grabă şi, ca urmare, a avut încă de la început o serie de imperfecţiuni. Guvernanţii au încercat să le corecteze din mers, fiind permanent convinşi de necesitatea adoptării unei legi electorale unice, cu aplicabilitate la nivelul întregii ţări. Votul era declarat universal, egal direct şi obligatoriu, cu scrutin de listă şi pe baza reprezentării propor­ţional. Alegerea se făcea pe circumscripţii electorale; fiecare judeţ forma o circumscripţie electorală şi alegea câte un deputat la fiecare număr de 30.000 locuitori şi la fracţiune suplimentară numărului de 20.000 locuitori. Toţi cetăţenii români de la vârsta de 40 ani în sus alegeau, pe circum­scripţii, câte un senator la fiecare număr de 70.000 locuitori şi la fracţiunea suplimentară superioară numărului de 47.000 locuitori. În fiecare Univer­sitate, profesorii şi agregaţii titulari alegeau din sânul lor câte un senator. Erau membrii de drept ai Senatului: moştenitorul Tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, mitropoliţii şi episcopii eparhioţi.

      Pentru Bucovina guvernul Ion I. C. Brătianu a elaborat un alt Decret ‑ Lege electoral în august 1919 care, deşi se inspira din cel aplicabil în Vechiul Regat, cuprindea numeroase deosebiri în ceea ce priveşte procedura de vot, repartizarea mandatelor.

       În Transilvania, Consiliul Dirigent, invocând un anumit specific local, a preferat să elaboreze un proiect de lege electorală propriu, adoptat de Marele Sfat Naţional şi promulgat de regele Ferdinand în august 1919. Legea electorală din Transilvania, Banat, Sătmar şi Maramureş însemna un pas înainte pe calea modernizării şi democratizării vieţii politice în com­para­ţie cu vechie stări de lucruri, dar şi unul înapoi faţă de prevederile Rezoluţiei din 1 Decembrie 1918. Elita politică transilvăneană, cu idei atât de generoase în privinţa drepturilor electorale, din nevoia rezolvări unei concepţii unitare la scara României Mari, a renunţat la acordarea dreptului de vot pentru femei, aşa cum cereau prevederile de la Alba Iulia. De ase­me­nea, conţinea deosebiri principiale faţă de legislaţia electorală din Vechiul Regat, lucru ce a îngreunat unificarea sistemului electoral din România.

      În conformitate cu prevederile constituţionale, în iunie 1925 se făcea un nou pas în sensul unificării sistemului electoral prin adoptarea Legii pentru unificarea administrativă a României. Aceasta stabilea moda­litatea de organizare a scrutinului pentru comune, oraşe, municipii şi judeţe. În baza acestei legi, în februarie 1926 au fost organizate, după un sistem unic, primele alegeri locale la scara întregii ţări, care au fost câştigate de Partidul Liberal aflat la guvern. Adoptarea Legii electorale din martie 1926 a constituit etapa finală în ceea ce priveşte unificarea sistemului electoral din România Mare. Noua reglementare era, de asemenea, tot opera liberalilor. Specific acestei legi electorale era acordarea unei „prime electorale”, reprezentând jumătate din mandatele Adunării Deputaţilor, acelui partid care obţinea în alegeri un minim de 40 % din totalul voturilor valabil exprimate. Sistemul primei majo­­ritare, care avea rolul de a fortifica guvernul, formând în parlament o majoritate guvernamentală masivă, a fost copiat de legislativul liberal din legea electorală italiană din 1923. Legea menţinea principiul obligativităţii exercitării dreptului de vot, prevăzând şi sancţiuni pentru cei care nu se prezentau la urne.

Legea electorală din martie 1926 a redus opoziţia la un rol de figuraţie, aceasta nereuşind, datorită numărului redus de mandate obţinute, să joace un rol constructiv în cadrul Parlamentului. Astfel, partidele din opoziţie s-au rezumat la a critica guvernul şi la întreprinderea unor acţiuni menite să răstoarne partidul de la putere. Este important de menţionat faptul că, imediat după adoptarea legii electorale din martie 1926, formaţiunile politice din România au luat în discuţie modificarea regimului electoral. Critici şi propuneri de revizuire apar, în mod surprinzător, şi în sânul Partidului Liberal. Modificarea legii electorale a fost cerută de majoritatea partidelor şi grupărilor politice din România în perioada 1926-1937. Se avea în vedere în principal renunţarea la „prima electorală” şi introducerea principiului proporţionalităţii, dar şi alte aspecte ale legii. Explicaţia menţinerii în vigoare a legii electorale din martie 1926, pe toată perioada de funcţionare a regimului parlamentar, rezidă în faptul că toate partidele care s-au perindat la putere au preferat să exploateze avantajele oferite de prima electorală în scopul asigurării unei guvernări stabile, decât să respecte promisiunile de revizuire a legii elec­to­rale făcute în anii de opoziţie.

Evoluţia sistemului electoral a fost oprită de instituirea regimului personal al regelui Carol al II-lea. Constituţia din februarie 1938 a adus schimbări radicale în sensul restrângerii caracterului universal şi democra­tic al votului. Prevederile electorale vor fi dezvoltate prin publicarea unei noi legi electorale în mai 1939 întocmită în baza principiilor corporatiste.

 

Sursa: Sorin Radu, Introducere in istoria contemporana a Romaniei