Normele de conduită în cadrul obştei săteşti

       Viaţa socială din cadrul obştei săteşti era reglementată prin norme de conduită fără caracter juridic, adică norme de conduită care nu erau impuse prin forţa de constrângere, pentru că nu exista aparatul de stat care să exercite o asemenea constrângere. De aici putem trage concluzia că acele norme erau respectate de bună-voie, întrucât ele exprimau interese comune.

      În materia bunurilor, hotarul satului se identifica cu moşia obştei săteşti, care era stăpânită în devălmăşie. Acest lucru s-ar traduce prin faptul că asupra pământului obştei purta un drept de proprietate colectivă (“stăpânire de-a valma”). Din acestă stăpânire devălmaşă s-a desprins încă din epoca statului geto-dac stăpânirea individuală asupra terenurilor destinate agriculturii. În perioada cuprinsă între secolele IV şi VIII e. n., prima desprindere din fondul devălmaş a fost locul pe care membrii obştei şi-au întemeiat casa şi curtea. Ulterior, din câmpul de cultură obştea a atribuit pentru totdeauna fiecărei familii un lot de pământ denumit “sorţ”, care îşi are originea în latinescul “sortis”, ce desemnează o parte atribuită cuiva. Lotul aflat în stăpânirea individuală purta  şi denumirea de raclă (lot matcă), deoarece doar aceia care stăpâneau un lot matcă, adică practicau agricultura în sat, aveau acces şi la bunurile aflate în stăpânire devălmaşă. Stăpânirea individuală putea fi extinsă prin desţeleniri şi defrişări, ce puteau fi întreprinse numai cu acordul Adunării megieşilor. Acele stăpâniri dobândite prin muncă proprie purtau denumirea de stăpâniri locureşti. De asemenea, tot Adunarea megieşilor se pronunţa cu privire la trecerea unor loturi de pământ în stăpânirea şi folosinţa personală, obştea păstrând asupra acestora un drept superior de supraveghere şi control. Cu timpul această stăpânire dobândeşte caracter permanent, manifestându-se ca un embrion al proprietăţii private asupra pământului. Tot cu titlu de folosinţă individuală erau exploatate terenurile din vatra satului, pe când pădurile, păşunile, apele şi subsolul, din care se exploatau minereuri, au rămas în stăpânirea devălmaşă.

       Pentru că obştea era, în principal, o comunitate de muncă, multe din normele de conduită reglementau relaţiile de muncă. Obştea sătească avea un caracter agrar şi pastoral. Normele din acest domeniu reglementau, în principal, agricultura şi păstoritul. Existau însă şi norme care reglementau vânătoarea în comun, mineritul, precum şi desfăşurarea unor activităţi meşteşugăreşti de către membrii obştei.

       În legătura cu practicarea agriculturii, s-au aplicat norme privind sistemul asolamentului, repartizarea loturilor de cultură, destinaţia loturilor de cultură, începerea lucrărilor agricole, strângerea recoltelor, formarea rezervelor obştei pentru anii cu recolte slabe.

      În legătură cu păstoritul avem norme privind locurile de păşunat, servitutea de păşunat moştenită, în sensul că după strângerera recoltelor turmele individuale puteau fi păscute pe terenurile din hotarul obştei, ca o rămăşiţă a proprietăţii colective. Existau şi norme cu privire la drumurile oilor, pornirea turmelor, aceasta întrucât se practica şi păstoritul transhumant.

       În ceea ce priveşte practicarea unor meşteşuguri de către membrii obştei săteşti, normele de conduită recunoşteau celor care au deprins anume meserii, precum olari, morari, fierari, etc., dreptul asupra bunurilor produse, precum şi posibilitatea de a lucra pentru alţii contra plată.

        Normele de conduită privind statutul persoanelor se întemeiază pe principiul egalităţii, egalitate ce rezulta din stăpânirea devălmaşă a terenurilor şi din munca în comun. Conducătorii obştei săteşti erau aleşi doar în funcţie de calităţile individuale, dovadă că sfatul obştei era format din oameni buni şi bătrâni; de asemenea, aşa cum am mai arătat, Adunarea megieşilor putea atribui anumite sarcini unor persoane din cadrul obştei.

      Aceeaşi egalitate se manifesta şi în relaţiile din cadrul familiei, în sensul că între soţi, pe de o parte,  părinţi şi copii, pe de altă parte, exista obligaţia reciprocă de întreţinere. Această obligaţie izvora din faptul că patrimoniul familiei era rezultatul muncii colective a familiei. Căsătoria se realiza prin consimţământul viitorilor soţi, urmat de binecuvântarea părinţilor şi a bisericii. Divorţul putea fi obţinut în condiţii egale de ambele părţi, deoarece, în obştea sătească, până în a doua fază a regimului turco-fanariot, divorţul putea fi obţinut prin repudiere (se afirma de faţă cu martori fie că femeia nu se mai reîntoarce la domiciliul conjugal, fie că aceasta nu mai este primită în domiciliul conjugal).

       Exista egalitate şi pe plan succesoral, în sensul că descendenţii, fii sau fiice, au vocaţie succesorală egală la moştenirea defunctului, după cum vocaţie succesorală la moştenirea defunctului are şi soţul supravieţuitor.

       În materia convenţiilor, operaţiile de schimb de bunuri sau de servicii se realizau pe baza unor convenţii de mult practicate, cunoscute încă din epoca Daciei Traiane, cu deosebirea că acele convenţii nu mai presupuneau forme solemne laice, ca în dreptul daco-roman, ci sunt îmbrăcate în forma jurământului religios. În cadrul obştei săteşti exista o sinonimie între sintagmele “lege creştinească” şi “lege românească”. Vânzarea era contractul cel mai răspândit şi avea ca efect transmiterea proprietăţii prin simplul consimţământ al părţilor. Totodată se practica schimbul, dat fiind caracterul natural al economiei. Asemenea acte aveau loc atât în interior, cât şi în târgurile de graniţă de pe linia Dunării

      Alte norme de conduită se referă la reprimarea delictelor în sânul obştei săteşti. Ca o reminiscenţă a practicilor prestatale, constatăm că se mai aplica legea talionului. Însă, în paralel cu aceasta, se aplica şi sistemul compoziţiunii voluntare, ca un corectiv adus sistemului răzbunării private. În sistemul compoziţiunii voluntare, victima delictului putea renunţa la dreptul de răzbunare în schimbul unei sume de bani, pe care o va plăti delincventul. Această sumă de bani ce urma a fi plătită victimei reprezenta echivalentul dreptului la răzbunare şi se stabilea prin convenţia părţilor. Acest sistem a evoluat după apariţia primelor formaţiuni statale, valoarea răscumpărării dreptului de răzbunare nemaifiind stabilită de către părţi, ci de către stat. Acest sistem purta numele de compoziţiune voluntară (secolele XI şi XIII e. n.). Altminteri, litigiul este soluţionat fie prin dreptul de răzbunare, fie prin compoziţiunea voluntară, fie prin hotărărea Sfatului oamenilor buni şi bătrâni, fie pe baza solidarităţii rudelor. Pedeapsa pentru faptele grave consta din alungarea din cadrul obştei săteşti a vinovatului

       Sfatul oamenilor buni şi bătrâni soluţiona litigiile din toate domeniile vieţii sociale (cu privire la patrimoniu, la integritatea şi onoarea persoanelor, etc.), ocazie cu care părţile administrau probele. Cele mai importante probe erau proba cu martori şi jurămintel. În paralel cu acestea se aplicau şi ordaliile, ca o reminiscenţa a sistemului primitiv, deoarece toate popoarele primitive au practicat ordaliile. Prin ordalii, de regulă, are loc o slujbă religioasă în vederea invocării voinţei divine, pentru ca divinitatea să intervină şi să arate de partea cui este dreptatea în acel litigiu. Spre exemplu, babilonienii au practicat ordalia apei, conform căreia, dacă o femeie căsătorită era bănuită de infidelitate, femeia era cufundată în apele râului numărându-se până al 100. Catolicii practicau ordalia fierului roşu. La daci şi la români s-a aplicat ordalia pământului în procesele de hotărnicie. Conform acestei ordalii, una dintre părţi sau o terţă persoană îşi presăra pământ pe cap sau pe umeri, invocând divinitatea pământului, străbătea hotarul terenului în litigiu şi jura că acela este adevăratul hotar.

 

Sursa: I. CETERCHI, Istoria dreptului românesc