Dreptul în Transilvania în perioada principatului dependent de Austria (1683-1848)

        După anul 1683, dezvoltarea economică şi socială în Transilvania au impus reglementări juridice noi. Dar, în acelaşi timp, au continuat să se aplice şi vechile reglementări. Aşa se face că dreptul în Transilvania după anul 1683 este extrem de eterogen şi lipsit de unitate.

       De aceea, se constată şi după anul 1683 existenţa a două rânduieli juridice:

- obiceiul juridic, creat şi aplicat de populaţia majoritară românească;

- un drept suprapus, creat prin hotărâri ale Curţii de la Viena şi a Dietei Transilvaniei.

        Ca urmare a legilor privind organizarea judecătorească şi desfăşurarea proceselor, impuse de monarhia habsburgică şi de Dieta Transilvaniei, obiceiul juridic românesc nu s-a mai putut aplica în practica tuturor instanţelor, ci numai în aceea a instanţelor inferioare. În acest fel, aplicarea oficială a obiceiului juridic românesc s-a limitat la procesele de mai mică importanţă, judecate potrivit procedurii orale. Aplicat sistematic în comunităţile săteşti, obiceiul juridic românesc nu şi-a pierdut importanţa de odinioară, fiind în acelaşi timp şi un factor de păstrare a valorilor tradiţionale şi a modului de viaţă românesc. În districtele militare de graniţă s-a aplicat o legislaţie specială, atât în domeniul militar, cât şi în domeniul civil, precum şi obiceiul juridic local. Pentru grănicerii români, deosebit de importantă este Patenta din 1764, completată cu un regulament de organizare a regimentelor româneşti. Aceste acte constituiau fundamentul libertăţii personale şi a autonomiei de organizare socială a unei însemnate părţi a românilor din Transilvania. O altă categorie de norme juridice este formată din dispoziţiile pe care monarhia habsburgică le-a dat cu privire la organizarea de stat a Transilvaniei sau la raporturile dintre nobili şi ţărani. Aceste dispoziţii sunt cuprinse în diplome, patente, rescripte şi ordonanţe.

      Actele normative emise de către Dieta Transilvaniei erau supuse confirmării împăratului. În anul 1847, sub presiunea maselor ţărăneşti şi la cererea Curţii imperiale, Dieta a fost convocată să se pronunţe asupra unui proiect de împroprietărire a ţăranilor. Dar hotărârea adoptată de Dietă prevedea, contrar aşteptărilor ţăranilor, că întregul pământ aparţinera nobililor, iar dreptul de folosinţă al ţăranilor asupra oricărui teren urma a fi dobândit numai pe baza contractului încheiat cu nobilii.

     Nobilimea, ale cărei privilegii au fost recunoscute prin Diploma leopoldină, a căutat să-şi apere şi să-şi consolideze poziţiile, în ciuda încercărilor împăratului Iosif al II-lea de a le diminua. Între actele care fixau statutul juridic al nobililor sunt de menţionat diplomele date de Maria Tereza în anii 1746, 1747 şi 1767 prin care se recunoştea nobililor români uniţi dreptul de a ocupa funcţii publice. Dezvoltarea economică şi a comerţului a dus la consolidarea poziţiilor burgheziei în ciuda ostilităţilor şi dispreţului nobililor.

       Categoria socială a ţăranilor liberi a devenit mai numeroasă şi mai puternică, odată cu organizarea regimentelor de graniţă. Grănicerii aveau dreptul de a poseda pământ şi alte bunuri imobile în districtele de graniţă, aveau acces la folosinţa pădurilor şi păşunilor şi primeau o anumită remuneraţie. În acest fel, a sporit numărul ţăranilor liberi români şi s-a creat cadrul necesar afirmării lor în armată, în administraţie şi în învăţământ.

      Situaţia ţăranilor iobagi a fost unul dintre motivele de tensiune dintre habsburgi şi nobilimea din Transilvania. Pentru atenuarea conflictelor sociale, habsburgii au preconizat anumite reforme şi concesii faţă de ţărani iobagi. Astfel, Maria Tereza, printr-o patentă din anul 1769, a reglementat în amănunt drepturile şi obligaţiile iobagilor faţă de nobili. Iosif al II-lea, prin patentele din anii 1783, 1785 şi 1790 a desfiinţat dependenţa personală a ţăranilor.

        Prin aceste patente, ţăranii, care până atunci s-au aflat în stare de iobăgie, au dobândit:

- dreptul de proprietate;

- dreptul de a se muta de pe un domeniu pe altul;

- libertatea de a se căsători;

- dreptul de a învăţa;

- dreptul de a exercita arte şi meserii.

       Totodată, nobilii nu mai aveau dreptul de a-i muta cu forţa pe ţărani de pe o moşie pe alta sau de a le pretinde plăţi suplimentare. In relaţiile de familie remarcăm reforma lui Iosif al II-lea, care a permis căsătoria ţăranilor chiar fără consimţământul nobilului pe a cărui moşie se aflau. Căsătoria pe teritoriul regimentelor de graniţă era condiţionată de obţinerea unei autorizaţii.

       Tot pe teritoriul regimentelor grănicereşti a fost introdus sistemul comunităţii domestice care consta din crearea de familii mari, cuprinzătoare, formate din părinţi, copii, gineri, nurori, nepoţi, care se aflau sub autoritatea unui pater familias. Regulile privitoare la rudenie erau comune cu cele din Ţara Românească şi din Moldova, ca o expresie a unităţii dreptului în cele trei ţări române.

      Regimul bunurilor era reglementat prin vechile izvoare. Reformele în privinţa raporturilor dintre nobili şi ţărani nu au modificat sistemul de stăpânire a bunurilor imobiliare.

       Reguli speciale reglementau regimul bunurilor aflate în stăpânirea ţăranilor din regimentele grănicereşti:

- pământul putea fi posedat şi folosit cu condiţia îndeplinirii obligaţiilor militare;

- grănicerii aveau numai posesia asupra lotului de pământ, proprietatea aparţinând monarhului;

- pământul putea fi transmis moştenitorilor numai pe linie masculină şi numai cu condiţia preluării obligaţiilor militare.

      De remarcat este faptul că în Transilvania a existat o evidenţă funciară urbană încă din secolul al XV-lea şi o evidenţă funciară rurală din secolul al XVII-lea. Din secolul al XVIII-lea au fost introduse cărţile funciare grănicereşti, care cuprindeau elemente de identificare a terenului, şi anume:

- numărul curent;

- numele posesorului terenului;

- felul terenului şi mărimea sa;

- terenurile învecinate şi stăpânii acestora.

       În materia obligaţiilor, dezvoltarea relaţiilor capitaliste au produs o serie de modificări. Astfel, în timpul Mariei Tereza, s-a introdus în Transilvania legislaţia comercială, precum şi cea privind falimentul şi bancruta frauduloasă (faliment însoţit de nereguli financiare făcute în dauna creditorului). De asemenea, în fizionomia contractelor, îndeosebi a celui de vânzare, de arendare, de închiriere şi de împrumut, au intervenit importante modificări. Adoptarea Codului civil austriac din 1811 a exercitat o puternică influenţă asupra dreptului obligaţional, cu toate că acel cod s-a aplicat efectiv în Transilvania numai după 1848.

       Dispoziţii specifice reglementau relaţiile din districtele grănicereşti. Astfel:

- bunurile mobile nu puteau fi vândute în afara districtului, fără aprobarea organelor militare superioare;

- vânzarea pământului (a sesiilor) era interzisă;

- zălogirea pământului era permisă numai faţă de un alt grănicer şi numai cu aprobarea comandantului;

- s-a interzis ofiţerilor să ia în arendă pământuri aparţinând grănicerilor;

- grănicerii săraci puteau primi împrumuturi pe termen scurt cu o dobândă de 6 %;

- grănicerii loviţi de calamităţi puteau primi împrumuturi fără dobândă;

- la încheierea contractelor de către grăniceri, ca de exemplu cele de împrumut şi de locaţiune, autorităţile militare exercitau un drept de supraveghere în scopul prevenirii abuzurilor.

      În materie succesorală se remarcă patenta lui Iosif al II-lea din anul 1785, prin care iobagii au dobândit dreptul de a dispune de bunurile lor prin testament. Reglementări speciale existau şi în privinţa succesiunii în districtele de graniţă. Astfel:

- grănicerii puteau dispune prin testament numai de bunuri imobile;

- pământul revenea primului născut bărbat;

- în lipsa descendenţilor, pământul revenea rudei celei mai apropiate de sex masculin, cu condiţia ca aceasta să figureze în sânul familiei;

- femeile puteau veni la moştenirea pământului numai în lipsa unui moştenitor de sex masculin.

       În domeniul dreptului penal, în Transilvania, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, au apărut mai multe legi şi coduri penale. Dintre acestea, menţionăm:

- Decretul Mariei Tereza din anul 1776;

- Codul penal al lui Iosif al II-lea (Iosefina);

- Codul penal austriac din anul 1803.

Sunt incriminate noi fapte, precum bancruta frauduloasă sau dezertarea militarilor. În materia pedepselor, se constată nuanţarea acestora sub aspectul încadrării.

 

Sursa: I. CETERCHI,  Istoria dreptului românesc