Dispoziţiile Legii ţării cu privire la organizarea fiscală

        În legătură cu organizarea fiscală, în ţările române domnul exercita un drept de proprietate supremă asupra întregului teritoriu al statului – dominium eminens. Din acest drept de proprietate supremă decurgea dreptul domnului de a percepe impozite (dări) de la supuşii săi. Ţăranii aserviţi, însă, aveau asemenea obligaţii atât faţă de stat, cât şi faţă de boieri. Aceste impozite erau percepute într-un sistem ce dădea expresie celor trei forme ale rentei de tip feudal – renta în natură, renta în muncă şi renta în bani. Faţă de faptul că până prin secolul al XVI-lea economia ţărilor române a fost predominant naturală, predominau impozitele în natură şi în muncă. Mai târziu, în secolele XVII şi XVIII trec, treptat, pe primul plan impozitele în bani.

       Impozitele în natură se numeau dijme domneşti. Reprezentau a zecea parte din produsele animaliere şi cerealiere, din produse piscicole şi din albinărit. De aceea se mai numeau zeciuială (în Ţara Românească) şi deseatină (în Moldova). Din secolul al XVI-lea, unele obligaţii în natură au fost transformate în bani.

      Dările în muncă erau denumite slujbe. Constau din diferite prestaţii efectuate după o anumită planificare la construcţia sau la repararea cetăţilor, drumurilor sau podurilor domneşti, efectuarea de transporturi, găzduirea curierilor domneşti şi procurarea pentru aceştia a cailor de olac (de poştalion – vine din turcescul “ulak”). Din secolul al XVIII-lea unele munci puteau fi răscumpărate prin plata unor sume în bani, pe când altele au fost transformate în obligaţii băneşti.

       Impozitele în bani erau venituri constituite din o dare pe cap de persoană, din diferite taxe şi din răscumpărarea dărilor în natură sau în muncă. Iniţial se numeau dare sau dajdie, pentru ca mai târziu să se numească biruri. Până în secolul al XVI-lea boierii nu plăteau impozite. Din secolul al XVI-lea au fost impuşi şi ei, deşi se bucurau de unele scutiri. Anumite categorii sociale se bucurau de unele scutiri. Era cazul dregătorilor, curtenilor şi al negustorilor.

       În ţările române, impozitele în bani erau stabilite pe grupe fiscale. Aceste grupuri fiscale erau alcătuite pe criterii teritoriale, sociale, economice, etnice sau chiar religioase. Astfel se stabileau sume globale pentru judeţe sau ţinuturi, oraşe sau sate, moşii individuale sau grupe de moşii, cele plătite de armeni sau cele plătite de catolici. Aceste sume globale se împărţeau apoi pe unităţi impozabile, în funcţie de puterea economică a gospodăriilor sau a marilor domenii. Potrivit Catastifelor lui Petru Şchiopul rezulta că fiecare sat avea de plătit o sumă globală, împărţită apoi pe gospodării în funcţie de puterea lor economică, întrucât, în virtutea acestor catastife, ţăranii înstăriţi (ţăranii de istov) plăteau impozite mai mari, pe când ţăranii săraci (siromahii) plăteau impozite mai mici. Puterea economică a fiecărei gospodării era apreciată în funcţie de numărul vitelor de muncă. Starea materială a boierilor în vederea impozitării era apreciată după întinderea moşiilor cultivate prin munca ţăranilor aserviţi. Dar aceste impozite erau percepute în sistemul cislei (îşi are originea în slavonescul “cislo”, care înseamnă număr), guvernat de principiul răspunderii solidare în materie fiscală, căci dacă un membru al obştei săteşti se dovedea a fi insolvabil, birul său trecea asupra sătenilor, în primul rând asupra rudelor şi vecinilor. O dată cu instaurarea şi înăsprirea dominaţiei otomane, când birurile sporeau de zeci de ori, ţăranii dădeau bir cu fugiţii, fiind insolvabili. Cei rămaşi în sat aveau obligaţia de a plăti suma globală, astfel încât, în mod frecvent, în secolele XVI şi XVII, numeroase obşti săteşti devin insolvabile neputând plăti statului impozitele. Acele obşti, ca urmare a neplăţii birului, erau aservite fie către domnie, fie către boierul din vecinătate care prelua plata impozitului. Pe această cale, multe dintre satele libere au ajuns să fie aservite fie către domn, fie către boieri.

        În acelaşi timp, statul feudal a fixat şi o serie de taxe cum erau cele pe comercializarea produselor şi pe exploatarea subsolului.

 

Sursa: D. FIROIU,  Istoria statului şi dreptului românesc