Dispoziţiile Legii ţării cu privire la statutul juridic al persoanelor

     Persoanele au capacitate de drept şi capacitate de fapt. Capacitatea de drept desemnează aptitudinea fiinţelor umane de a fi subiecte de drept.

        Capacitatea de fapt desemnează aptitudinea fiinţei umane de a avea reprezentarea consecinţelor actelor şi faptelor sale. În dreptul modern, capacitatea persoanelor este unitară, pe când în dreptul sclavagist era foarte diversificată. În societatea feudală capacitatea persoanelor era reglementată printr-un sistem al castelor de tip feudal, caste care reprezentau categorii sociale închise şi ereditare şi care au un statut juridic de sine stătător.

        Conform Legii ţării, existau cinci asemenea caste:

- boierii;

- ţăranii liberi;

- ţăranii aserviţi;

- orăşenii;

- robii.

     Conceptul de “boier” are, în istoria noastră socială, două accepţiuni: una economică şi una politică.  Din punct de vedere economic, erau consideraţi boieri marii proprietari funciari.  Din punct de vedere politic, erau consideraţi boieri doar marii proprietari funciari care fuseseră înnobilaţi de către domn prin hrisov domnesc.

        În documentele vremii redactate în slavonă, în Ţara Românească boierii erau denumiţi jupani, pe când în Moldova erau numiţi pani. În documentele redactate în latină erau denumiţi barones sau boyarones. Boierii erau de mai multe feluri.  Conform unui prim criteriu, boierii se clasificau în:

- dregători domneşti;

- boieri de ţară.

Alt criteriu ne face să delimităm boierii mari de boierii mici. Iniţial, boierii de ţară au împărţit cu domnul exerciţiul funcţiilor statului, prin intermediul Sfatului domnesc. Raportul de forţă, însă, s-a schimbat, astfel încât odată cu centralizarea, atribuţiile boierilor de ţară au fost preluate de către dregătorii domneşti (boierii de slujbe). Relaţiile dintre domn şi boieri erau reglementate în sistemul vasalităţii, în sensul că relaţiile domn-boieri se stabileau pe baze contractuale, cu drepturi şi obligaţii reciproce, şi constituiau baza politică a sistemului feudal. Boierii aveau obligaţiile de a răspunde cu steagurile lor la chemarea domniei, de a duce la îndeplinire poruncile domneşti şi de a presta o dreaptă şi credincioasă slujbă. Domnul avea obligaţiile de a-i proteja pe boieri faţă de pericolele interne şi externe şi de a-i milui (a le face donaţii) pentru dreaptă şi credincioasă slujbă. În practica feudală s-a constatat că doar boierii s-au bucurat de plenitudinea drepturilor politice şi civile, pe când celelalte categorii sociale aveau un statut juridic inferior.

      Ţăranii liberi trăiau fie în obşti săteşti libere, fie în afara obştilor săteşti. Cei ce trăiau în afara obştilor se numeau cnezi (judeci), căci după întemeiere unii dintre cnezi (judeci) s-au transformat în boieri, pe când alţii au decăzut în rândurile ţăranilor liberi. De aceea, în epoca feudalismului dezvoltat ţăranii liberi sunt desemnaţi prin termenul de “judec”.  Obştile săteşti libere exercitau şi pe mai departe un drept de autoconducere, mai restrâns, faţă de faptul că obştea liberă a fost inclusă în stat, iar o parte dintre atribuţiile ei de autoconducere au fost preluate de către organele specializate ale statului.

      Ţăranii aserviţi, în secolele XV şi XVI, erau denumiţi rumâni în Ţara Românească, vecini în Moldova şi iobagi în Transilvania.

Unii autori au susţinut că exista un drept distinct ce reglementa statutul juridic al rumânilor şi care nu se confunda cu Legea ţării.  În documentele noastre medievale, termenul de “rumân” are şi înţeles etnic şi înţeles social, astfel încât dreptul rumânesc la care se referea profesorul Constantin Giurescu, care îl considera ca fiind diferit de Legea ţării, este de fapt un drept al românilor, deoarece sintagma de “drept rumânesc” nu desemnează un drept social, ci unul etnic. Prin forţa argumentului se poate observa cu uşurinţă că dreptul rumânesc se confundă cu Legea ţării, ceea ce nu înseamnă că Legea ţării nu cuprindea şi norme aplicate doar ţăranilor aserviţi. Statutul juridic al ţăranilor dependenţi era definit, în primul rând, prin dreptul de proprietate incompletă pe care boierii îl exercitau asupra lor, deoarece ei puteau fi vânduţi doar odată cu moşia. Totodată, ei aveau faţă de boieri obligaţiile care decurgeau din cele trei forme ale rentei de tip feudal, precum şi dreptul de a primi pământ în folosinţă şi de a păstra o parte din recoltă. Procesul de aservire a ţăranilor a cunoscut două momente principale. Primul este dependenţa personală, iar al doilea legarea de pământ a ţăranilor. Dependenţa ţăranilor este cunoscută încă din epoca întemeirii, fiind mai târziu completată cu legarea de pământ. Prin urmare, nu trebuie confundat conceptul de “aservire” a ţăranilor cu dependenţa personală, căci aservirea presupune întrunirea şi a dependenţei personale, şi a legării de pământ. Până spre sfârşitul secolului al XVI-lea, ţăranii se aflau în dependenţă personală faţă de boieri, căci aveau obligaţia de a executa poruncile boiereşti. În caz contrar puteau fi certaţi, adică pedepsiţi, de către domn sau de către boieri. Dacă îşi executau obligaţia de ascultare, precum şi obligaţiile pecuniare faţă de boieri, se puteau muta oricând pe altă moşie. Abia la sfârşitul secolului al XVI-lea dependenţa personală a fost completată cu legarea de pământ.

        Legarea de pământ a fost pusă în mod greşit pe seama lui Mihai Viteazul, întrucât acesta, în toamna anului 1595, după bătălia de la Călugăreni  a dat un aşezământ cunoscut sub denumirea de Legătura lui Mihai. Prin acest aşezământ s-a precizat “care pe unde va fi să fie vecin pe veci”. De aici s-a tras concluzia că Mihai Viteazul i-ar fi legat pe ţăranii aserviţi de pământ. Numai că, acea afirmaţie a lui Mihai, care, de fapt, este un ordin, a fost scoasă din context. Avem în vedere faptul că după Călugăreni, Mihai s-a retras, iar ţăranii aserviţi au început a fugi de frica turcilor în Oltenia, iar boierii din Muntenia şi-au exercitat dreptul de a-i urmări pe ţăranii fugari şi de a-i readuce pe moşii. În acele condiţii, Mihai a dat aşezământul cu pricina, prin care le-a interzis boierilor să-i urmărească pe ţăranii fugari şi să îi readucă pe moşii, astfel încât acei ţărani au rămas în Oltenia. Pe această cale, ţăranii au fost dezlegaţi de pământ în Muntenia, fiind legaţi de pământ în Oltenia. Aceasta nu însemană că Mihai Viteazul a creat instituţia legării de pământ a ţăranilor aserviţi, deoarece boierii, aşa cum s-a arătat, aveau dreptul de a-i urmări pe ţăranii fugari şi înaintea Legăturii lui Mihai. Din acel moment, în documentele vremii acei ţărani sunt numiţi “rumâni de legătură”. Aservirea ţăranilor s-a realizat, la origine, prin silă şi cotropire, adică prin mijloace violente. Mai târziu, după întemeiere, Legea ţării a creat procedee juridice prin intermediul cărora ţăranii liberi puteau fi aserviţi, cunoscute sub denumirea de “forme de cădere în rumânie”.

        O primă formă este contractul de vânzare, căci, în mod relativ frecvent, ţăranii liberi îşi vindeau unui boier pământul şi libertatea. Altfel spus, înstrăinarea pământului nu atrăgea după sine căderea în rumânie, pentru aceasta fiind necesară o clauză expresă care să prevadă înstrăinarea libertăţii.

      Altă formă de creare a rumâniei era contractul de donaţie. Pe această cale, ţăranul dona boierului pământul odată cu libertatea. Clauza prin care se înstrăina libertatea trebuia să prevadă în mod expres acest lucru, ca şi în cazul contractului de vânzare-cumpărare. Ţăranii liberi puteau cădea în rumânie şi prin efectele produse de contractul de împrumut. Ţăranii liberi care contractau împrumuturi băneşti de la boieri includeau la sfârşitul contractului o clauză expresă, prin care se prevedea că, dacă debitorul nu plăteşte la scadenţă, va cădea automat în rumânie.

       Ţăranii liberi mai cădeau în rumânie prin efectele hotărârilor judecătoreşti. Precum ştim, în cadrul obştilor săteşti libere a funcţionat principiul răspunderii colective în materie fiscală şi în materie penală. În virtutea acestui principiu, dacă membrii obştii nu puteau plăti suma globală, era aservită boierului ce plătea acea sumă sau de către domnie.

      În materie penală, răspunderea colectivă rezulta din faptul că, după întemeiere, obştea sătească a pierdut dreptul de a judeca faptele penale, dar a păstrat dreptul de a-i urmări pe infractori şi de a-i preda slujitorilor domneşti, pentru ca statul să îi judece şi să îi pedepsească. Dacă obştea nu îşi îndeplinea obligaţia de a depista infractorul, era condamnată la plata unei amenzi penale. În caz de neplată a amenzii, obştea era aservită fie către domnie, fie către boierul care plătea amenda.

           În mod simetric, Legea ţării a creat şi procedee prin care se putea obţine ieşirea din rumânie. Menţionăm răscumpărarea din rumânie prin plata unor sume de bani, iertarea de rumânie şi hotărârea judecătorească, deoarece uneori Sfatul domnesc judeca procesele dintre boieri şi ţăranii aserviţi şi, constatându-se că ţăranii au fost aserviţi prin silă, li se dădea dreptate şi, pe această cale, îşi redobândeau libertatea şi pământul.

       În ceea ce priveşte statutul juridic al orăşenilor, Legea ţării le recunoaşte un drept de autoconducere exercitat prin Adunarea orăşenilor, Consiliul orăşenesc şi prin breslele de meşteşugari, acestea din urmă începând a fi organizate încă din secolul al XVI-lea în oraşe.Orăşenilor nu li se aplica, potrivit dispoziţiilor Legii ţării, un statut unitar, deoarece conceptul de “orăşean” are un conţinut neomogen. Orăşenii erau împărţiţi în trei categori:

- patriciatul oraşelor, care era format din privilegiaţii care exercitau conducerea oraşelor;

- negustorii şi meşteşugarii;

- agricultorii, care lucrau terenurile aflate în hotarul oraşului. Aceştia puteau fi liberi sau aserviţi.

        Robii au un statut juridic reglementat prin dispoziţiile Holobskoe pravo (dreptul holobilor sau al robilor), norme ce aparţineau Legii Ţării. La origine, robii proveneau dintre pecenegi şi cumani, mai târziu dintre tătari şi ţigani. De aici putem trage concluzia că un creştin nu putea fi rob în statele feudale româneşti. Din punct de vedere juridic, robul nu era considerat a fi persoană, nu avea capacitate juridică, nu era considerat subiect de drept, era asimilat bunurilor. Cu toate acestea, spre deosebire de sclav, care putea fi ucis, robul nu putea fi ucis de către stăpânul său fără ca acesta din urmă să nu rămână nepedepsit. În schimb, robul putea fi supus unor corecţii fizice. În cazul în care robii ar fi comis vreun delict, stăpânul îi putea abandona în mâinile victimei delictului pentru ca victima să îşi exercite asupra lor dreptul de răzbunare, după cum stăpânul putea despăgubi pe victima delictului prin plata unei sume de bani.  Neavând capacitate juridică, robul nu putea încheia acte juridice în nume propriu, dar, după modelul roman, putea încheia acte juridice împrumutând capacitatea stăpânului său cu condiţia ca, prin efectele produse de acele acte, situaţia stăpânului său să devină mai bună. Totodată, în vederea stabilirii filiaţiei, robilor li s-a recunoscut dreptul de a încheia o căsătorie inferioară, după cum li s-a recunoscut şi dreptul de a exercita un drept de proprietate asupra sălaşului şi asupra uneltelor de muncă. Robii puteau fi domneşti, boiereşti sau mănăstireşti. Statutul de rob putea înceta fie prin dezrobire, care putea fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, fie prin denunţarea stăpânului pentru hiclenie sau pentru calpuzanie. Încetarea statutului de rob avea ca efect creştinarea.

 

Sursa: EMIL CERNEA, EMIL MOLCUŢ,  Istoria statului şi dreptului românesc