Dispoziţiile Legii ţării cu privire la rudenie, familie şi succesiuni

           Familia era formată din rudele cele mai apropiate, având ca nucleu părinţii şi copiii. Era consacrată o anumită egalitate între soţi, determinată de condiţiile de viaţă specifice obştii săteşti. Astfel, ambii soţi exercitau puterea părintească asupra copiilor, iar soţia supravieţuitoare putea exercita singură puterea părintească asupra copiilor minori. În cadrul familiei exista obligaţia reciprocă de întreţinere şi protecţie.

            Rudenia de sânge este legătura dintre persoanele care descind din acelaşi autor. Legea ţării distinge între rudenia de sânge în dreaptă linie, în sus şi în jos şi rudenia de alături.

         Alianţa este legătura dintre rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ.

        Rudenia spirituală, în conformitate cu dispoziţiile Legii ţării, rezulta din tainele botezului şi ale cununiei; practic, în sfera sa de cuprindere includea relaţiile dintre naşi şi fini.

        Legea ţării prevede, totodată, gradele de rudenie, numerotate după numărul generaţiilor ce se interpun între rudele respective. În funcţie de gradul de rudenie, erau stabilite drepturi şi obligaţii de ajutor reciproc şi întreţinere, precum şi drepturi succesorale. Cele mai importante efecte patrimoniale le generează rudenia de sânge, pentru că aceasta constituia fundamentul succesiunii. De asemenea, rudenia de sânge în linie directă constituie şi piedică la căsătorie la infinit, pe când rudenia de sânge în linie colaterală constituia piedică la căsătorie până la gradul al patrulea. Legea ţării cunoaşte şi alte forme de rudenie, precum rudenia derivată din înfrăţire şi rudenia derivată din înfiere. 

        Conform dispoziţiilor Legii ţării, căsătoria constituia o relaţie maritală între soţi, cu drepturi şi obligaţii reciproce pentru aceştia. Căsătoria era privită ca un act religios bazat pe liberul consimţământ al viitorilor soţi. Pentru a se considera încheiată căsătoria, trebuiau parcurse mai multe etape. Conform obiceiului, mai întâi avea loc momentul cunoaşterii viitorilor soţi – vederea în fiinţă. Dacă viitorii soţi se agreează, se trece la urmarea de vorbă, etapă caracterizată prin tratativele părinţilor cu privire la zestrea viitorilor soţi. Începând din secolul al XVII-lea,  datorită faptului că zestrea se constituia numai pentru fete, se conturează o nouă etapă, şi anume întocmirea foii de zestre. După aceste etape urma binecuvântarea părinţilor şi binecuvântarea religioasă, deoarece căsătoriile erau considerate a fi încheiate în cer. Cu această ocazie, la oficierea căsătoriei în biserică nu se încheia un act scris.  Din ceremonialul căsătoriei, din procedura peţitului şi din constituirea zestrei rezultă că tinerii trebuiau să ţină seama şi de învoirea părinţilor. Cu ocazia încheierii căsătoriei se constituia zestrea tinerilor căsătoriţi. La origine, având în vedere caracterul democratic al familiei, ambii soţi erau înzestraţi de către părinţi ca o recunoaştere a muncii depuse în sânul familiei. Zestrea sporea prin darurile făcute de vecini şi prieteni cu ocazia sărbătoririi nunţii. Începând din secolul al XVII-lea au apărut foile de zestre, deoarece dota (zestrea) era constituită doar din bunurile cu care venea în căsătorie femeia. Tot din acea perioadă încep a fi menţionaţi vânătorii de zestre. De aceea, părinţii fetelor luau diferite măsuri juridice pentru protejarea integrităţii zestrei.

           Alături de rudenia de sânge, un alt impediment la căsătorie era şi starea de robie a unuia dintre soţi, care atrăgea căderea în robie atât a soţului liber, cât şi a copiilor rezultaţi dintr-o asemenea căsătorie. Divorţul putea fi obţinut fie în biserică, fie prin repudiere. Bărbatul îşi putea repudia soţia, după cum şi soţia îşi putea repudia bărbatul. Dacă divorţul se pronunţa din vina soţiei, zestrea rămânea la bărbat.

           Legea ţării a consacrat, din punct de vedere juridic, următoarele categorii de copii:

- copii fireşti (legitimi);

- copii din flori (naturali) – erau născuţi în afara căsătoriei;

- copii de suflet (adoptaţi);

- hiaştrii (copiii vitregi) – aparţineau unuia dintre soţi dintr-o altă căsătorie;

- copiii dobândiţi prin efectul înfrăţirii.

         Dispoziţiile Legii ţării din Moldova asigură o egală vocaţie succesorală şi pentru fii şi pentru fiice. Dar în Ţara Românească este consacrat privilegiul masculinităţii, în sensul că ocinele (proprietăţele funciare ereditare) nu puteau fi dobândite de către fete, ci doar de către băieţi. Fetele puteau moşteni bunuri mobile (bani, etc) şi pământuri de cumpărătură (pământurile cumpărate, iar nu ocinele). Totuşi, prin utilizarea procedeului juridic al înfrăţirii pe moşie, în Ţara Românească fetele erau înfrăţite cu băieţii, încât fetele deveneau pe cale artificială băieţi. Pentru a produce efectele scontate, înfrăţirea trebuia aprobată prin hrisov domnesc. Astfel se prevalau de acest privilegiu ţăranii în Ţara Românească.

       Moştenirea testamentară era deferită pe baza testamentului. În concepţia Legii ţării, testamentul este actul de ultimă voinţă prin care o persoană, numită testator, instituie unul sau mai mulţi moştenitori. Testamentul putea fi întocmit în formă scrisă – diată (vine de la grecescul “diata”, care are înţelesul de testament)– sau în formă verbală – cu limbă de moarte. Diata era scrisă, datată şi semnată de către testator, numai că urma a se întocmi în prezenţa martorilor. Testamentul cu limbă de moarte consta dintr-o declaraţie verbală, făcută în prezenţa martorilor. Cum mulţi nu ştiau carte, deseori testamentul oral îmbrăca forma hrisovului domnesc. S-a constatat că testamentul prezintă unele puncte comune cu hrisovul domesc, pentru că ambele erau însoţite de un blestem care urmau să îi lovească pe aceia care nu îndeplineau cea din urmă voinţă a testatorului. Legea ţării permitea părinţilor să dezmoştenească pe fiii răufăcători sau pe fiii lipsiţi de respect.

        Deoarece Legea ţării nu cunoştea majoratul, s-a recurs la fideicomis. Fideicomisul este actul de ultimă voinţă prin care o persoană, numită disponent (dispunător), roagă o altă persoană, numită fiduciar, să transmită un anumit bun sau chiar o parte din moştenire unei alte persoane, numită fideicomisar. Pe lângă fideicomisul obişnuit, Legea ţării a consacrat şi fideicomisul de familie (substituţiunea fideicomisară), instituţie întemeiată pe un mecanism conform căruia beneficiarul, numit fideicomisar, devine la rândul său fiduciar şi trebuie să transmită un anumit bun, de regulă, o suprafaţă de pământ altei persoane din aceeaşi familie, care va deveni la rândul ei fiduciar.

 

Sursa: I. CETERCHI,  Istoria dreptului românesc