Românii şi ultimile neamuri migratoare

     În perioada timpurie a epocii medievale, societatea românească a fost confruntată cu ultimul val al neamurilor migratoare: ungurii (maghiarii), pecenegii, uzii, cumanii şi tătaro-mongolii. Dacă maghiarii au înrâurit preponderent situaţia din Transilvania, ceilalţi au influenţat, mai cu seamă, evoluţia societăţii româneşti din spaţiul sud-est carpatic.

      Ungurii sau maghiarii, originari din Asia, din regiunea munţilor Altai (Siberia apuseană până la râul Kama), au înaintat, datorită deteriorării cadrului ecologic, spre apus, ocupând ţinuturile de stepă dintre cursul mijlociu al Volgăi şi munţii Urali, apoi cele dintre Don şi Nipru (pe la 830), iar pe la 839 au ajuns în Atelkuz (formă derivată din cuvântul maghiar Etelköz = „între râuri” sau „mesopotamie”), regiune delimitată de Nipru şi Nistru. Înfrânţi de pecenegi şi bulgari, ei au părăsit acest spaţiu, în 895, şi s-au îndreptat spre nord, au trecut pe lângă Kiev (după informaţiile vechilor cronici ruseşti şi maghiare), apoi prin pasul Verecke din Carpaţii Păduroşi şi s-au aşezat în regiunea Tisei şi a Dunării mijlocii, zonă propice pentru un neam de păstori. De acolo au organizat o serie de expediţii (35 la număr) de pradă spre vest, până când au fost înfrânţi categoric la Lech, în Bavaria (10 august 955), de trupele împăratului german Otto cel Mare. Spre răsărit de locul aşezării lor, de o parte şi de alta a Tisei, ungurii au întâlnit pe strămoşii românilor, neam vechi şi sedentar, cultivator de pământ şi crescător de animale, dar şi rămăşiţe ale slavilor şi avarilor. Pe timpul lui Ştefan I (997-1038), maghiarii s-au creştinat în rit catolic. Drept recompensă, papa Silvestru II i-a trimis lui Ştefan (ca prinţ se numea Vajk) coroana de rege, în 1001, cerându-i să lupte împotriva „necredincioşilor”. Misiunea apostolică a noilor creştinaţi de papalitate avea să fie resimţită, foarte curând, de românii din Transilvania, unde ungurii au pătruns pentru a-şi extinde stăpânirea.

       După plecarea ungurilor din Atelkuz, locul lor a fost luat, la sfârşitul sec. al IX-lea, de pecenegi, care făceau parte, ca şi uzii şi cumanii, din neamurile turanice sau vechi-turcice. La începutul sec. al X-lea, pecenegii se aflau deja în apropierea Dunării. Cronicarul bizantin Gh.Kedrenos ni-i prezintă ca fiind numeroşi şi puternici, împărţiţi în 13 triburi. În anul 934, pecenegii au traversat, prima dată, Dunărea şi au invadat Imperiul Bizantin, pentru ca în anii următori astfel de incursiuni să se repete. Neam de păstori, pecenegii au preferat ca loc de viaţă câmpia. Aşa se face că în teritoriul românesc ei s-au aşezat în Bugeac şi Bărăgan. Un trib peceneg a pătruns şi s-a sedentarizat, nu se ştie precis când, în Transilvania, unde, în 1224, privilegiul dat saşilor de regele ungurilor Andrei al II-lea menţionează, în partea de sud, „pădurea românilor şi a pecenegilor” („sylva Blachorum et Bissenorum”; în izvoarele latineşti pecenegii sunt numiţi bessi). În anul 1068, un grup peceneg, condus de Osul, a întreprins o mare invazie prin pasurile Carpaţilor contra Transilvaniei şi a Ungariei. Ei au ajuns până la cetatea Biharia (lângă Oradea). La întoarcere au fost înfrânţi, nu departe de Dăbâca, de trupele regelui Solomon.

      Uzii (sau oghuzii), care în sec. al X-lea sălăşluiau în părţile Mării Caspice şi ale Volgăi, s-au deplasat pe două direcţii, din care una spre vest, spre Dunăre, datorită presiunii cumanilor şi lovind, la rândul lor, pe pecenegi. Stabiliţi în stepele nord- pontice, uzii aveau să se deplaseze, pe la 1050-1060, sub loviturile cumanilor, în regiunile nord-dunărene de câmpie. Staţionarea lor aici a fost de scurtă durată; în 1064, forţând Dunărea, au trecut în Imperiul Bizantin. Invazia aceasta soldându-se cu un eşec, unele grupuri de uzi au revenit în Câmpia Română şi în Bugeac, unde au convieţuit cu rămăşiţe al pecenegilor.

      Locul uzilor în vecinătatea gurilor Dunării a fost luat, prin 1065-1078, de către cumani. De altfel, în 1078, cumanii împreună cu pecenegii au făcut prima expediţie în Peninsula Balcanică. La sfârşitul sec. al XI-lea, cumanii erau prezenţi în Câmpia Română, de unde au întreprins expediţii în Imperiul Bizantin, în Transilvania şi în Ungaria. Dominaţia cumană în regiunile de câmpie ale viitoarelor state Ţara Românească şi Ţara Moldovei s-a prelungit foarte mult, până la marea invazie tătaro-mongolă din 1241. Stăpânirea pecenego-cumană în ţinuturile carpato-dunărene, vreme de peste trei secole, se reflectă copios în toponimie, hidronimie şi onomastică. De origine turanică (veche-turcică) sunt toponime precum: Peceneaga, Bărăgan, Burnaz, Teleorman, Caracal, Caraiman, Cozia, Comani, Comanca, Comăneşti, Oituz, Valea Uzului, Ozinca; toponimele terminate în ui- precum: Vaslui, Covurlui, Călmăţui, Bahlui, Teslui, Derehlui şi numele de persoane terminate în – abă: Toxabă, Tîncabă, Talabă, Băsărabă. Spre sfârşitul dominaţiei lor, cumanii încep să se creştineze. Din iniţiativa papei Grigore al IX-lea, în 1227-1228, s-a înfiinţat un episcopat al Cumaniei, pentru convertirea cumanilor (şi, desigur, a românilor cu care convieţuiau) la catolicism.

       Tătaro-mongolii, originari din Mongolia, au fost un neam de păstori călăreţi neîntrecuţi şi războinici pe măsură. Ascensiunea puterii lor s-a produs sub Temugin sau Ginghis-han, la începutul sec. al XIII-lea. În scurt timp, mongolii reuşesc să-şi extindă stăpânirea de la Pacific până la Urali şi în Asia Mică. După Ginghis-han (care a murit în 1226) a urmat Ogodai, până în 1241 când a avut loc marea invazie asupra Europei, una din cele mai însemnate şi mai „spectaculoase” din istoria universală, purtată cu 150.000 de oşteni, admirabili mânuitori ai arcului, sub conducerea vestitului general Subotai. Au fost înfrânţi mai întâi cumanii din nordul Mării Negre, apoi au fost atacate cnezatele ruseşti. La 6 decembrie 1240 a căzut Kievul. În ianuarie 1241, apele fiind îngheţate, cavalerii mongoli au continuat ofensiva. Au fost înfrânte armatele polone, au fost cucerite Cracovia şi Wroclav (atunci Breslaw). La 9 aprilie 1241, lângă Liegnitz, o coloană tătară a biruit oştirea formată din cavaleri poloni, moravieni şi silezieni. Moartea marelui han Ogodai la Caracorum în decembrie 1241, luptele de succesiune în care s-a angajat şi Batu-han, explică de ce, în 1242, tătarii au început să se retragă din Ungaria şi Transilvania. Ţinuturile de la răsărit şi sud de Carpaţi, până la Olt, au rămas sub dominaţia tătarilor vreme de un secol („veacul stăpânirii tătare”), până la constituirea statelor medievale independente Ţara Românească şi Ţara Moldovei.

       Dominaţia nomazilor asiatici, turanici şi mongoli, vreme de peste patru secole în teritoriul românesc a cauzat pierderi demografice şi economice. Autohtonii erau cultivatori de pământ, iar cele mai bune pământuri pentru agricultură, cele din câmpie, fuseseră ocupate de asiatici. Aşezaţi în Câmpia Română, turano-mongolii au stânjenit legăturile tradiţionale, economice şi culturale, cu lumea Bizanţului. Localnicii au fost supuşi la prestaţii tributare, o dovadă în acest sens fiind şi originea cuvântului bir (derivat din verbul bérmek, care în limba pecenego-cumană înseamnă „a da”). Adăugăm şi termenul iliş, însemnând dare din cereale (şi ilişar, cel care strânge darea), cuvânt de origine veche-turcică (din ülüs, care înseamnă parte). Românii au trebuit să dea, prin urmare, o parte din cereale neamurilor nomade, care nu practicau decât cu totul accidental cultivarea pământului. De asemenea, dominatorii asiatici au stânjenit şi încetinit procesul de organizare politică, evoluţia societăţii româneşti spre organizarea statală.

Sursa: Ion Toderascu, Istoria medievala a romanilor. Sec. VIII-XVI