Românii în izvoarele medievale timpurii

     Românii sunt menţionaţi în scris multă vreme după ce etnogeneza a fost încheiată, sub etnonimul de vlah-vlahi, termen de origine germanică cu care, în diferite variante, au fost desemnate toate popoarele romanice. Ei înşişi, având conştiinţa descendenţei romane, s-au numit român-români. De altfel, suntem singurul neam neoromanic care purtăm, prin nume, amintirea directă a strămoşilor noştri. Constituirea primelor forme de organizare prestatală, „ţări”, cnezate, voievodate, proces care se desfăşoară în continuarea etnogenezei, a făcut ca românii să intre în atenţia acelora care consemnau evenimentele, oamenii de cancelarie şi cronicarii. Cea mai veche amintire istorică scrisă despre români ca popor se referă la ramura balcanică a neamului nostru. Ea aparţine cronicarului Gh. Kedrenos, datează din anul 976 şi se referă la un conflict dintre vlahi şi conducerea statului bulgar din Macedonia. Cele dintâi informaţii privitoare la românii nord-dunăreni şi organizarea lor politică incipientă se referă la Transilvania. Gesta Hungarorum, cronica notarului anonim al regelui Bela al Ungariei, consemnând impactul dintre triburile maghiare şi populaţiile din Panonia şi Transilvania, la sfârşitul secolului IX şi începutul secolului X, menţionează pe români şi „ţările” (sau ducatele) lor, căpeteniile politice şi fortificaţiile,mforţa umană, configuraţia şi bogăţiile pământului românesc transilvan. Geograful persan Gardizi, în tratatul săi intitulat Podoaba istoriilor, care datează din a doua jumătate a veacului al XI-lea, vorbind despre situaţia politică şi etnică din Europa răsăriteană, plasează între slavi (bulgari), ruşi şi unguri „un popor din Imperiul Roman, care toţi sunt creştini”. Gardizi situează geografic acest popor între Dunăre şi „un munte mare”, pe care unii istorici şi geografi l-au identificat cu Carpaţii Meridionali. Istoricul bizantin Ioan Kinamos, secretar al împăratului Manuel I Comnenul, îi arată pe românii nord-dunăreni angajaţi, în 1167, la o campanie împotriva ungurilor alături de armata bizantină. Despre românii nord-dunăreni, pe care amintitul istoric bizantin îi numeşte vlahi (ca, de altfel, întreaga istoriografie din acele secole), adaugă o informaţie deosebit de importantă: „se zice că sunt coloni veniţi de demult din Italia”. Această formulare trebuie socotită drept prima dovadă despre conştiinţa originii romane la românii de la nord de Dunăre. Poemul german Cântecul Nibelungilor, datând de pe la 1200, consemnează, de asemenea, existenţa românilor în spaţiul nord-dunărean, ceea ce este încă o dovadă în favoarea continuităţii şi împotriva teoriei imigraţioniste. Cam în acea vreme, românii de la est de Carpaţi încep să-şi manifeste prezenţa în unele acţiuni militare, ceea ce nu se putea face în afara unui început de organizare teritorial-politică. Prezenţa românilor ca etnie conturată, făuritoare a unei civilizaţii proprii, în spaţiul dintre Tisa, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră la cumpăna mileniilor I şi II este atestată nu numai prin informaţii scrise, ci printr-o sinteză de mărturii: arheologice, etnologie, instituţionale, lingvistice, confesionale (unitatea ritului ortodox) etc.

Sursa: Ion Toderascu, Istoria medievala a romanilor. Sec. VIII- XVI