Românii din Peninsula Balcanică

    Aşezarea slavilor în Balcani (secolul. VI-VII) şi, apoi, constituirea statului bulgar (679/681-701, sub Asparuh) au dizlocat unitatea romanităţii carpato-balcanice, împărţind-o în două mari grupe: dacoromânii la nord de Dunăre şi românii balcanici la sud de marele fluviu, aceştia din urmă vorbitori ai dialectelor romanice: aromâna, meglenoromâna şi istroromâna.

      Românii de la sud de Dunăre, numiţi (ca şi cei de la nord) în izvoarele istorice vlahi (termen de origine germanică, cu care au fost desemnaţi romanicii), erau divizaţi în trei grupuri mari: cel sudic, sau aromânii, cu o concentrare masivă în Tesalia (Vlahia Mare) şi cu ramuri în Epir (Vlahia de Sus), în Etolia şi Acarnania (Vlahia Mică), în Macedonia şi în Rodope; grupul nordic, care se afla în Munţii Balcani (Haemus), cu prelungiri spre Dunăre şi spre sud; grupul apusean, care era situat în Serbia, Muntenegru, Bosnia, Dalmaţia, Croaţia şi Istria.

      Prima informaţie sigură despre românii sud-dunăreni datează din 976 şi se află la cronicarul bizantin Gh. Kedrenos. Atunci, fratele ţarului bulgar Samuel, pe nume David, a fost ucis între Prespa şi Castora, la locul numit „Stejarii Frumoşi”, de nişte „vlahi călători”. A doua menţiune este din anul 980, când împăratul bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul a acordat tesalianului Niculiţa „domnia peste vlahii din Elada”, „themă” (provincie) bizantină care cuprindea Grecia de nord cu Tesalia şi Pindul. Românii de aici (Vlahia Mare) se bucurau de autonomie fiscală şi militară, pe care şi-au putut-o asigura şi datorită protecţiei naturale, fiind, precumpănitor, o populaţie de munte. Ştirile din 976 şi 980 sunt foarte importante pentru rosturile politice pe care românii din Balcani le-au avut în Imperiul Bizantin.

       Istoria politică a românilor sud-dunăreni din secolele de afirmare include două momente mai însemnate: revolta vlahilor din Tesalia (1066) şi răscoala Asăneştilor din 1185, în urma căreia s-a constituit statul românilor şi al bulgarilor. 

       Mişcarea insurecţională antibizantină din 1066, relatată de generalul bizantin Kokaumenos, a fost provocată de excesele fiscului bizantin. Consfătuirile, organizarea s-au desfăşurat în casa unui român din Larissa, pe nume Verivoiu (Berivoiu), între căpetenii fiind Grigore Bumbăcarul şi Teodor Scriban Petestas, români şi ei. Purtătorul de cuvânt al răsculaţilor a fost Niculiţa, un urmaş al celui ce avea domnia în „thema” Elada la anul 980. Gravitatea situaţiei l-a făcut pe împăratul bizantin Constantin al X-lea să suprime dările care provocaseră nemulţumirea din luna iunie 1066, în plin sezon agricol şi pastoral.

    Răscoala Asăneştilor din 1185, care a dus la constituirea statului româno-bulgar din Balcani, stat cu o evoluţie foarte interesantă, rămâne cel mai de seamă eveniment din viaţa politică a vlahilor sud-dunăreni. Declanşarea mişcării a fost determinată de politica fiscală a împăratului Isac al II-lea Anghelos, cu repercusiuni directe asupra proprietarilor de turme şi cirezi. Istoricul bizantin Nicetas Choniates, om cu rosturi înalte în stat, este, prin Cronica sa, care cuprinde evenimentele dintre 1118-1206, principalul izvor pentru această revoltă. Vlahii care locuiau în Munţii Haemus (Balcani), ne informează Choniates, nemulţumiţi de măsurile basileului Isac al II-lea Anghelos, care anulase privilegiile fiscale ale vlahilor atribuite de împăraţii Comneni, au trimis pe doi fruntaşi, fraţii Petru şi Asan, să prezinte curţii imperiale necazurile lor. În loc de înţelegere, ei sunt insultaţi, Asan e chiar pălmuit. Ofensate, cele două căpetenii îndeamnă pe români şi bulgari la răscoală. Pe un fond de criză politică generală prin care trecea statul bizantin (conflictele cu unguri, cu normanzii, uzurpări interne), insurgenţii au avut la început unele succese, Petru încoronându-se după obiceiul bizantin şi adoptând o costumaţie imperială. Rolul principal în izbucnirea răscoalei din 1185 l-au avut românii, dar bulgarii veneau cu tradiţia statală şi bisericească a primului ţarat bulgar, care fusese recunoscut de Bizanţ. Guvernul bizantin a ignorat existenţa noului stat în Balcani. Împăratul Isac al II-lea Anghelos a trecut la înăbuşirea mişcării, făcând mai multe expediţii în Balcani. În sprijinul răsculaţilor au venit românii şi cumanii de la nordul Dunării, unde se retrăseseră, într-un moment de înfrângere, Petru şi Asan. Conflictele continuă până când, în 1190, armata bizantină este înfrântă grav în pasurile Balcanilor, iar Asăneştii rămân stăpâni peste teritoriul dintre Dunăre şi Balcani. După uciderea lui Asan (în 1196) şi Petru (în 1197), conducerea statului românilor şi bulgarilor este luată de Ioniţă, zis şi Caloianul, ‚cel mai reprezentativ dintre Asăneştii. El a reuşit să consolideze tânărul stat şi să-i dezvolte hotarele, în 1201, spre sud de Balcani, până în părţile Munţilor Rodope şi la Varna. În urma acestor izbânzi, s-a încheiat pacea cu Imperiul Bizantin, împăratul de la Constantinopol recunoscând, foarte probabil, independenţa statului Asăneştilor. Apoi, Ioniţă Caloianul, vrând să-şi legitimeze situaţia, s-a adresat Papei Inocenţiu al III-lea solicitându-i coroana de împărat şi sceptrul, ca şi rangul de Patriarh pentru arhiepiscopul bisericii valahe şi bulgare. La capătul tratativelor, în 1204, noiembrie 7, delegatul papal a „uns” pe arhiepiscopul Vasilie de la Târnovo ca Patriarh al bulgarilor şi valahilor. A doua zi, acelaşi trimis al Papei, cardinalul Leo, încorona pe Ioniţă ca „rege al bulgarilor şi valahilor” (nu ca împărat cum ceruse el, anticipându-şi titlul de „imperator Bulgariae et Blachiae”), oferindu-i diadema, sceptrul, hrisovul de recunoaştere şi un steag cu chipul apostolul Petru, toate acestea trimise de Înaltul Pontif. Implicat în conflictele dintre bizantini şi Imperiul latin de la Constantinopol, Ioniţă „regele bulgarilor şi a vlahilor”, a afişat şi pretenţii la coroana bizantină. Voind să-şi extindă stăpânirea asupra regatului Tesalonicului, şi acesta un „stat latin”, întemeiat după succesul cruciadei a IV-a (1204) împotriva Imperiului Bizantin, Ioniţă a fost ucis prin trădare de către comandantul cuman aliat, la asediul Salonicului (8 octombrie 1207).

       La conducerea statului româno-bulgar a urmat Borilă (1207-1218), nepot de frate al lui Ioniţă, iar apoi Ioan Asan al II-lea (1218-1241), fiul lui Asan cel Bătrân. Acum, statul Asăneştilor, cu capitala la Târnovo, a cunoscut cea mai mare întindere, de la Marea Neagră la Marea Adriatică şi de la Dunăre până la Adrianopol şi la Orhida. În vremea lui Ioan Asan al II-lea, ceea ce se întemeiase din iniţiativa românească ca stat al românilor şi bulgarilor a evoluat şi s-a transformat într-un stat bulgar. Elementul vlah este abandonat din limbajul politic, Ioan Asan al II-lea se intitulează, în pisania din 1230 a bisericii înălţate la Târnovo, „credinciosul ţar şi singur stăpânitor al bulgarilor”, fiul bătrânului Asan (subl. ns.). Faptul acesta nu trebuie să surprindă. În structura politică creată după răscoala din 1185, bulgarii veneau cu tradiţia politică de stat. Asăneştii erau, în fond, nişte continuatori ai vechilor ţări, Krum, Boris, Simeon, Samuel. Ioan Asan al II-lea a renunţat la formula de existenţă statală asigurată de Papă, care implica dublul caracter, bulgăresc şi românesc. Orice aluzie la coroana trimisă de Înaltul Pontif dispare. Ioan Asan al II-lea s-a sprijinit pe câteva instrumente sigure: doctrina imperială bulgară (decurgând din aceea bizantină), biserica bulgară (ortodoxă, precum în Bizanţ) şi cultura slavă (slavii fiind elevii bizantinilor). El nu acceptă să devină un suveran catolic, ci un protector al ortodoxiei greceşti (bizantine).

       Prin dinastia Asăneştilor, românii sud-dunăreni au dat măsura capacităţii lor în viaţa politică de stat. Apoi, tot mai izolaţi între celelalte popoare din Peninsula Balcanică, ei au fost supuşi deznaţionalizării şi asimilării de către acestea. De-a lungul timpului s-a dus o politică de separare a lor faţă de masa principală a românilor de la nord de Dunăre. Au fost integraţi, pe toate căile, în formele de viaţă ale popoarelor balcanice pentru a-şi pierde individualitatea. Politica aceasta, profesată vreme îndelungată, a dat rezultate. Meglenoromânii şi istroromânii şi-au abandonat numele etnic propriu, spunându-şi ei înşişi vlasi sau vlaşi, termeni cu care fuseseră denumiţi cândva de sârbi şi de bulgari.

Sursa: Ion Toderascu, Istoria medievala a romanilor. Sec. VIII-XVI