Organizarea armatei romane la 1877

         Imediat după aducerea la tron a domnului Carol de Hohenzollern au fost luate primele măsuri pentru formarea unei armate moderne. Prin constituţia din 1866 s-au pus bazele unei noi armate însă adaptată condiţiilor din ţară. În lipsă de fonduri s-a apelat ca şi mai înainte la o armată populară. Articolul 118 al Constituţiei prevedea: ”Tot românul face parte din armata regulată sau din miliţii sau din garda cetăţenească, conform legilor speciale”. Astfel în condiţiile existenţei unui cadru legislativ corespunzător armata română a trecut la reorganizare.

        Principala forţă de decizie in cadrul armatei a ramas Ministerul de Război. Sub autoritatea ministerului intra şi Depozitul de război care avea să fie înfiinţat in 1867. Pe lângă Ministerul de război mai funcţiona ca organism de conducere Comitetul consultativ general, cu atribuţii privitoare la conducerea şi administrarea armatei, Consiliul superior de instructori, care va forma împreuna cu Comitetul consultativ general, începând din 1871, Comitetul consultativ general cu sase secţii corespunzătoare diferitelor arme şi servicii din armata permanentă, teritorială si miliţii. Statul Major al Armatei va rămâne în vechea organizare de pe vremea domniei lui Cuza fiind format din două corpuri: Statul Major General şi Corpul de stat major.

         Pentru o mai mare operativitate in conducerea trupelor pe 30 martie 1866 teritoriu ţării a fost împărţit în patru comandamente militare cu reşedinţele în garnizoanele: Iaşi, Galaţi, Bucureşti şi Craiova. Armata română a primit o nouă reorganizare şi a fost structurată pe specialităţi în funcţie de nevoile curente. Armata de bază a rămas tot infanteria care era compusă din regimente de linie,batalioane de vânători şi companii de disciplină3. Celor şapte regimente de linie li s-au adăugat din august 1868 un al optulea.Fiecare regiment era organizat pe patru batalioane, din care unul era de rezervă; iar fiecare batalion avea în componenţă cinci companii dintre care una era de rezervă. Începând cu 1873 regimentele de linie au primit o nouă reorganizare fiind formate doar din două batalioane şi o “companie de depozit”.

       Numărul batalioanelor de vânători a ajuns la patru, iar fiecare batalion avea în componenţă 886 de oameni, dintre care 32 erau ofiţeri şi restul de 854 erau trupeţi. În ajunul declanşării primului război modern din istoria armatei române, în ianuarie1877 infanteria era organizată pe opt regimente de linie, fiecare cuprinzând două batalioane a câte patru companii cu un efectiv de 784 de oameni, dintre care 34 ofiţeri şi patru batalioane de vânători, fiecare având patru companii şi una de rezervă cu un efectiv de 358 de oameni dintre care 18 ofiţeri.

      Cavaleria a primit si ea o nouă reorganizare in anul 1868 când i-au fost stabilite ca elemente componente: regimente de lăncieri, vânători şi dorobanţi de linie. Începând tot cu anul 1868 numărul regimentelor de cavalerie a ajuns de la două la trei. O dată cu noua reorganizare ele au fost redenumite în regimente de roşiori. Fiecare regiment de roşiori era format din patru escadroane, un stat major, un pluton şi dispunea de 448 de cai. La începutul anului 1877 efectivul unui regiment de roşiori era de 30 de ofiţeri şi 636 de soldaţi.

      Dovedindu-şi utilitatea pe toate câmpurile de luptă ale Europei artileria a devenit o prioritate a armatei române. Conducătorii armatei au accentuat reorganizarea şi modernizarea acestei arme. Regimentul de artilerie s-a organizat pe trei divizioane. Primele două având in compunere câte trei baterii a patru tunari fiecare, iar al treilea două baterii de şase tunari. Prin legea de reorganizare din 1868 în componenţa regimentului intra un stat major, stabilimente de artilerie şi trupe de artilerie. Din august al aceluiaş an s-a creat un al doilea regiment organizat pe două divizioane a câte trei baterii fiecare. Din 1872 pe lângă regimentul 2 s-a reînfiinţat o baterie de artilerie călăreaţă, iar din 1876 pe lângă fiecare din cele două regimente s-a mai construit câte o baterie, astfel fiecare regiment dispunea de cinci baterii dintre care una călăreaţă şi de 558 de cai. Efectivul unui asemenea regiment era de 40 de ofiţeri şi 792 de soldaţi.

      În condiţiile în care războiul cu puterea suzerană devenea inevitabil efectivele unităţilor de artileri e vor creşte cu încă două regimente, organizate pe două divizioane a câte şase baterii: cinci montate şi una călăreaţă. Astfel în ajunul declanşării conflictului efectivele acestei arme ajunseseră la 24 de baterii şi şase tunuri fiecare, adică 144 guri de foc. Fiecare regiment număra 499 de soldaţi şi 28 de ofiţeri şi dispunea de 527 de cai.

         În acestă perioadă arma geniu a fost supusă unor prefaceri soldate cu dublarea unităţilor. În februarie 1866 Batalionul de geniu a fost desfiinţat, iar trupele rămase au fost organizate pe patru companii: trei de săpători si una de pontonieri. Începând cu 1867 compania de pontonieri va trece în subordinea Regimentului de artilerie, iar in 1868 va fi înfiinţat un al doilea batalion de geniu. Evoluţia tehnicii s-a făcut resimţită şi în rândurile armatei române, care a înfiinţat noi specialităţi: telegrafiştii şi minarii. Aceştia vor fi asociaţi armei geniu începând cu 1873, când o companie de minari şi o secţie de telegrafişti se vor ocupa în exclusivitate de manipularea explozivilor. Din 1874 fiecărei companii de geniu i se ataşează câte o secţie de telegrafişti militari, iar din 1876 compania de pontonieri va fi reintegrată armei geniu. În anul 1877 efectivele trupelor de geniu numărau 23 de ofiţeri şi 497 de soldaţi.

       Flotila formată dintr-un stat major, două companii şi nave fluviale îşi avea comandamentul la Galaţi. Pe lângă nava România aflată în dotare încă din 1864 s-au mai achiziţionat încă trei nave: iahtul „Ştefan cel Mare” (1866), canoniera cuirasată „Fulgerul” (1873), şi şalupa torpiloare cu scondru „Rândunica” (1874), înarmată cu torpile, toate acestea fiind construite în afara ţării. Prima navă de construcţie românească va fi nava cu vele Lebăda, care va fi inaugurată în 1876 pe şantierul naval din Galaţi. În anul 1877 flotila avea un efectiv de 20 ofiţeri, 186 de soldaţi şi 20 de funcţionari civili.

         Pentru a sprijini efectivele luptătoare era nevoie de servicii care să acţioneze în spatele frontului. Dintre acestea un rol important în sprijinirea campaniei româneşti la sud de Dunăre l-au avut trupele de administraţie. Acestea cuprindeau: corpul ofiţerilor de administraţie, escadronul echipajelor de tren, compania sanitară şi compania lucrătorilor de administraţie(forţele logistice).

Forţele logistice erau însărcinate cu asigurarea echipamentului şi subzistenţelor militare. Efectivele acestor trupe aveau 356 de militari şi 7 ofiţeri.

         Compania sanitară executa diverse servicii pe lângă spitalele militare, iar în caz de război servea ambulanţele militare. Începând cu 1873 compania a fost unită cu compania lucrătorilor de administraţie pentru a executa împreună serviciul ambulanţelor. Serviciile companiei erau asigurate de 278 soldaţi şi 3 ofiţeri de administraţie. Serviciul sanitar era compus din: medici, farmacişti şi veterinari. Prin legea din 1868 s-a prevăzut ca 54 de medici, 16 farmacişti şi 7 veterinari să fie folosiţi în timp de pace pentru serviciul spitalelor, iar în timp de război pentru cel al ambulanţelor. Din anul 1875 compania sanitară care până atunci depindea de trupele de administraţie, a trecut în subordinea inspectoratului general al Serviciului sanitar al armatei.

        În afara forţelor combatante existau şi structuri destinate special pentru menţinerea ordinii publice. Jandarmii încadraţi prin legea din 1868 în rândurile trupelor permanente şi destinaţi executării diverselor servicii administrative şi de poliţie. Forţele erau constituite în două companii pedestre: una la Bucureşti, una la Iaşi şi cinci escadroane. Efectivul unui escadron era de 170 de soldaţi si 5 ofiţeri, iar o companie avea 130 de soldaţi şi 5 ofiţeri. Trupele de pompieri se extind şi primesc pe lângă sarcinile lor specifice misiuni de luptă în cadrul sistemului militar naţional de apărare. Prin legea din 1868 şi decretul din 5 octombrie 1871 s-a hotărât ca pe lângă batalionul de la Bucureşti şi compania de la Iaşi să se constituie în fiecare oraş o comandă de pompieri. Din 1874 conform prevederilor legii organizării armatei, trupele de pompieri din Bucureşti şi Iaşi, precum şi cele din reşedinţele de judeţ, urmau să se constituie ca unităţi de artilerie subordonate exclsiv Ministerului de Razboi.

      Justiţia militară era organizată în consilii de război, câte unul la reşedinţa fiecărei divizii teritoriale şi consiliu de revizie cu sediu la Bucureşti. Pe lângă acestea funcţionau în timp de război pretorii (judecătorii), care îsi exercitau jurisdicţia asupra personalului civil ce însoţeau trupele.                  

         

Sursa:    Stoean, Gheorghe D., Pană, Ion G, Istoria militară a poporului român