Masacrul de la Mihalt

     La 12 mai 1848, solgǎbirǎul Szegedi Sámuel implora comitetul permanent pentru pǎstrarea vechii ordini sǎ trimitǎ în Mihalţ şi în satele învecinate, imediat o armatǎ numeroasǎ. Autoritǎţile cer ca delegaţii din Obreja şi Mihalţ la Blaj sǎ fie aruncaţi în închisoare, iar satele sǎ fie „împovǎrate cu secui”. Subliniem acest amǎnunt, deoarece el nu este lipsit de importanţǎ; în epocǎ, autoritǎţile cereau în mod expres trupe secuieşti şi nu era nicidecât o „intrigǎ vienezǎ”, ci, pur şi simplu respectivele autoritǎţi nu aveau încredere decât în secui. Acest adevǎr este atestat de faptul cǎ nu e cunoscutǎ şi nici nu a fost publicatǎ o astfel de dispoziţie a Curţii vieneze cǎtre Comandamentul general al trupelor din Transilvania, pe când cereri locale ale domnilor de pǎmânt şi ale funcţionarilor maghiari de a trimite numai trupe secuieşti împotriva românilor sunt publicate (şi mai sunt nepublicate) cu zecile. Respectiva teorie era bunǎ doar pentru a disculpa pe aceia care foloseau aceste trupe de şoc pentru a semǎna groaza şi teroarea printre români. Era şi aceasta o armǎ cu care se putea asigura supremaţia etnicǎ. Anwander Antal care cerea şi el trupe secuieşti, scria în secret judelui nobiliar: „Sǎ fim uniţi dacǎ ne este drag numele de maghiar. În caz contrar suntem pierduţi” iar „ agitatorii” români sǎ fie trimişi la ştreang. 

       Guvernatorul Transilvaniei cere trupe de la Puchner împotriva Mihalţului şi Obrejei încǎ din 17 mai 1848, ultima zi a Adunǎrii de la Blaj. Pretextul de a intra cu armata în Mihalţ era lesne de gǎsit, ca şi în celelalte sate readuse prin forţǎ la supunere, se ivise şi la Mihalţ o neînţelegere între sǎteni şi proprietarul feudal. Iobǎgia pe care proprietarii feudali se încǎpǎţânau sǎ o mai menţinǎ câteva luni, sau mǎcar câteva sǎptǎmâni, agoniza. Respectivele altercaţii cu stǎpânii ofereau cele mai bune pretexte „legale” de a folosi împotriva românilor aşa zisele execuţii militare, o metodǎ feudalǎ potrivnicǎ întru totul vremurilor de libertate, egalitate şi frǎţietate, de care nobilimea liberalǎ fǎcea, cu ipocrizie, atâta paradǎ. 

       Stǎpânii feudali în Mihalţ erau grofii Eszterházi. Obiectivul în disputǎ era o livadǎ de cosit pe care mai demult fusese o bisericǎ româneascǎ. Se deschise un proces la care, în primǎ instanţǎ primi câştig de cauzǎ familia Eszterházi. Fǎrǎ a mai aştepta rezultatul procesului în cea de a doua instanţǎ, comitele Bánffy Miklós face mare caz de refuzul mihǎlţenilor de a restitui terenul, oferindu-i-se în acest fel pretextul cǎutat (discutabil chiar şi sub aspectul legalitǎţii feudale de atunci). Aceasta era însǎ faţada lucrurilor. În ascuns, toate ciocnirile cu românii le aborda din punct de vedere etnic - el fusese acela care la 1 mai, imediat dupǎ prima adunare de la Blaj (30 aprilie), denunţa guvernatorului Transilvaniei cǎ mişcarea românilor a luat o „direcţie antinaţionalǎ.

       Pentru a se lichida rezistenţa Mihalţului trebuia însǎ adus la supunere învecinatul Coşlariu, ceea ce s-a şi fǎcut cu 100 de grǎniceri bine înarmaţi, în 30 mai. Presa româneascǎ vorbea de o execuţie extrem de durǎ, terminatǎ şi cu violuri81. Vestea despre purtarea cǎtanelor la Coşlariu auzindu-se şi la Mihalţ, la 1 iunie când respectiva armatǎ ajunse pe malul Târnavei, gata sǎ intre şi în Mihalţ, sǎtenii se grǎbirǎ sǎ tragǎ bacul de partea lor, încǎpǎţânându-se sǎ nu permitǎ companiei secuieşti sǎ intre în satul lor. Ei declarǎ cǎ fǎrǎ ordinul maiestǎţii sale împǎratul nu vor accepta sǎ punǎ bacul în funcţiune. Dupǎ îndelungi tratative, întâi cu 7 persoane, apoi cu judele nobiliar, situaţia a rǎmas neschimbatǎ şi deoarece soldaţii deveniserǎ „nervoşi” s-a decis retragerea acestora la Teiuş, urmând ca a doua zi, în 2 iunie unitatea militarǎ întǎritǎ cu încǎ o companie de secui sǎ fie condusǎ pe o cale ocolitǎ spre acelaşi obiectiv.

        În 2 iunie dimineaţa, scria Gazeta, adunaţi pe mal lângǎ lac, mihǎlţenii şi alţi ţǎrani din satele învecinate, ca la 2-3.000, pǎzeau intrarea în sat cu ce aveau, furci, coase oblite, bâte, topoare (dar fǎrǎ arme de foc - susţine Gazeta). Cei adunaţi au protestat din nou, nepermiţându-le sǎ intre în sat. Vicecomitele Pogány György îi provocǎ pe sǎteni la uniune, dar aceştia rǎspunserǎ cǎ rǎmân credincioşi împǎratului. Interpretat acest rǎspuns ca un refuz, se ordonǎ soldaţilor sǎ tragǎ fǎrǎ avertisment. Se traserǎ 7 salve în urma cǎrora rǎmaserǎ 14 români morţi şi 50 rǎniţi, dintre care mulţi au murit ulterior. În relatare se mai precizeazǎ cǎ execuţia a avut de fapt ca substrat ura naţionalǎ: „Sângele nevinovaţilor, vaerul şi amarul vǎduvelor şi al orfanilor va striga rǎzbunare cǎtrǎ cer şi va fi testimoniu numai de urǎ naţionalǎ carea jucǎ rolǎ principalǎ la acea execuţie atât de barbarǎ.

         Ecoul mǎcelului de la Mihalţ devine o adevǎratǎ bombǎ incendiarǎ în momentul în care ştirea a fost publicatǎ de ziarul Der Siebenbürger Bote86. Explicaţia era cǎ publicându-se atrocitǎţile de la Mihalţ într-o limbǎ de circulaţie europeanǎ, incidentul va putea ajunge mai uşor la cunoştinţa Europei, aruncând o luminǎ foarte proastǎ asupra a ceea ce se întâmpla în Transilvania. Este semnificativǎ în acest sens, împrejurarea cǎ numai dupǎ publicarea ştirii în ziarul de limbǎ germanǎ, evenimentul intrǎ brusc în preocupǎrile dietei de la Cluj. În şedinţa din 10 iunie, prima reacţie a „parlamentarilor” maghiari a fost aceea de a interzice ziarul, pedepsind aspru pe redactor, uitând pentru un moment cǎ vremurile se schimbaserǎ - mǎcar în parte. Propunerea atât de puţin democraticǎ era a deputatului Berzenczei care o fǎcuse sub pretextul cǎ prin acuzarea grǎnicerilor secui de a fi comis cruzimi în reprimarea „rǎscoalei ţǎrǎneşti” de la Mihalţ, ar fi lezat onoarea naţiunii şi ar fi adus prejudicii dregǎtorilor şi ofiţerilor. Exaltatului deputat îi rǎspunse Teleki Domokos care îi aminteşte cǎ dieta nu are acest drept deoarece libertatea presei este aceeaşi pentru toţi  şi nu mai poate fi bunul unei singure pǎrti. 

Sursa: Gelu Neamtu, Istoria Romaniei. Transilvania. Vol. II