Lumea scandinava in evul mediu

     Epoca vikingă adusese pentru popoarele nordice un aflux de bogăţii care au modificat structurile economice şi sociale ale regiunii. Adoptarea modelului occidental şi a creştinismului a condus şi aceste regiuni spre o dezvoltare de tip feudal, chiar dacă diferită şi cu decalaje faţă de cea din Anglia sau Franţa. Caracteristic pentru spaţiul scandinav este menţinerea unei ţărănimi libere (bôndi, pl. bôndr) mult mai putenică şi mai stabilă decât cea din Occident, ceea ce a imprimat un alt tip de dezvoltare a agriculturii, cu un rol mai puţin important al marelui domeniu. Structura societăţii scandinave nu este atât tripartită, ca în Occident, cât bipartită, deosebirea esenţială fiind cea între omul liber şi sclav. De altfel, sclavia domestică, cu o existenţă veche în spaţiul scandinav, a fost revigorată în urma raidurilor vikinge, întrând în declin şi dispărând de-abia prin secolele XIII-XIV. Agricultura, creşterea animalelor, pescuitul şi comerţul sunt principalele surse de venituri ale lumii scandinave, situată la un nivel destul de scăzut al dezvoltării economice pe toată întinderea perioadei medievale, între altele şi datorită condiţiilor de climă şi de relief destul de vitrege.

      Din punct de vedere politic, lipsa unor frontiere naturale ferme a constituit adesea o tentaţie pentru încercări de a realiza unitatea spaţiului scandinav. De altfel, până în secolul X, în Peninsula scandinavă se pare că se vorbea încă o limbă unitară, care de-abia un veac mai târziu începe să dea naştere dialectelor, norvegiana şi islandeza evoLuând diferit de suedeză şi daneză. 

      Statul apare în peninsulă în perioada vikingă, fiind probabil în acelaşi timp şi cauză şi efect al marilor expediţii de peste mări. În Norvegia, întemeietorul statului este considerat Harald Harfagr (Păr Frumos), care, la 872, într-o bătălie împotriva vikingilor punea bazele unităţii teritoriale norvegiene. După o perioadă de disoluţie, în 995, un strănepot de-al său, Olav Tryggvason, reuşeşte reunificarea teritoriilor dispersate.

       In Danemarca, primul rege cunoscut este Godfred, mort pe la 810, adversar al lui Carol cel Mare. Cel ce a întemeiat însă regalitatea daneză pare să fie Harald Blâtönu (Dinte Albastru), care a domnit între 940-986 şi este şi autorul convertirii la creştinism a poporului său. 

      Suedia se defineşte ca o individualitate în secolul al IX-lea, cu dinastia Ynglingar, din care face parte Olaf Sköttkonung (Cel care pune impozite), artizanul creştinării şi al organizării administrative în spirit occidental.

       Islanda, descoperită şi colonizată între 874-930 de norvegieni amestecaţi şi cu danezi, suedezi, flamanzi şi anglo-saxoni are o evoluţie de un tip special. În această insulă nu există regalitate, autoritatea supremă fiind adunarea oamenilor liberi, Althing, cu rol judiciar şi de arbitraj în problemele interne, din care unii istorici au dorit să facă primul parlament din istorie. Fără conducere centralizată şi fără o forţă militară proprie, Islanda îşi păstrează totuşi independenţa până în secolul al XIII-lea, când este cucerită de Norvegia, iar din 1389 este integrată împreună cu aceasta Danemarcei (în componenţa căreia rămâne până în 1944).

      Evoluţia politică a spaţiului scandinav cunoaşte un prim moment de unificare la începutul secolului al XI-lea, în timpul lui Knut cel Mare (1014-1035). Tatăl său, danezul Sven Tveskaeg (Barbă Înfurcată) cucerise Anglia, iar Knut continuă seria cuceririlor, aducând sub stăpânirea sa Danemarca (1018), Suedia (1026) şi Norvegia (1027). Imperiul nordic al lui Knut nu-i supravieţuieşte însă, din anii '40 ai secolului al XI-lea părţile componente recăpătându-şi independenţa. Secolele XII-XIV sunt marcate de tulburări interne în întreaga lume scandinavă, rivalităţile între pretendenţi, decăderea

puterii regale în raport cu cea a aristocraţiei şi a Bisericii determinând frecvente schimbări de dinastii. O soluţie la această situaţie a părut să fie realizarea unei uniuni scandinave, a cărei primă etapă a avut loc în 1319. Norvegia cunoscuse o anumită întărire a puterii regale în a doua jumătate a

secolului al XIII-lea, astfel că în 1319, Magnus Erikson, un copil de trei ani, moştenea fără probleme tronul. Prin mamă, acesta avea şi drepturi la coroana Suediei şi, în condiţiile anarhiei interne ce a condus la lichidarea dinastiei, era recunoscut ca rege şi în această ţară, sub regenţa mamei sale Ingeborg. Văzută iniţial ca o stare tranzitorie, uniunea suedo-norvegiană se consolidează, iar în 1389 îşi adăuga şi Danemarca. După o perioadă de slăbire continuă a puterii regale, Danemarca ajunsese sub controlul reginei Margareta, care asigura regenţa şi în Norvegia. Astfel, în 1389 se ajungea la Uniunea de la Kalmar, care avea să menţină cele trei regate scandinave şi domeniul lor insular sub acelaşi sceptru până în primele decenii ale secolului al XVI-lea.

Sursa:  GHEORGHE ZBUCHEA, EUROPA MEDIEVALĂ (secolele V-XV)