Colonizarea sasilor si secuilor in Transilvania

       În afară de unguri, primul grup etnic mai important, aşezat la începutul mileniului II în Transilvania, au fost secuii. Conform tradiţiei consemnate în cronicile latino-maghiare, ei erau mai vechi în Panonia decât ungurii, chiar dacă originea lor precisă a rămas deocamdată nelămurită. Simon de Keza susţine că secuii ar fi rămăşiţe ale hunilor şi că, după invazia ungurilor, ar fi dobândit o parte din ţară,„însă nu în Câmpia Panoniei, ci în munţii de margine”, unde „au avut aceeaşi soartă cu românii; de aceea, amestecaţi cu românii, ei se folosesc de literele acestora”. În secolele XI şi XII, nu fără opoziţii, secuii s-au convertit la creştinism în ritul apusean. Opiniile despre originea secuilor (hunică, pecenegă, maghiară, avară, gepidă, cumană, etc.) nu s-au putut închega până astăzi într-o teorie generală acceptată, deşi părerea că ei ar fi rămăşiţe ale triburilor kabaro-kazare, care au precedat cu puţin timp cucerirea Panoniei de către maghiari pare să fie cea mai verosimilă. Vechile cronici mai spun că secuii, pe la 895, leau ieşit înainte ungurilor în Rutenia şi că împreună au cucerit Panonia. Anonymus îiconsemnează apoi iarăşi alături de unguri în luptele din Crişana contra ducelui Menumorut.

         Probabil că o parte a lor a rămas cu această ocazie acolo, alături de români. Alţii vor fi rămas mai departe în Panonia, alături de unguri, de la care au deprins uşor unele obiceiuri şi limba maghiară, apropiată, se pare, de propria lor limbă. În mai multe izvoare, secuii sunt atestaţi ca războinici de temut, aflaţi în prima linie (in prima acie) în multe din luptele pe care ungurii le-au avut cu popoarele din jur. Ca avangardă a oştirii maghiare, vor fi ajuns şi ei în Transilvania propriu-zisă, după ce ungurii au început cucerirea sistematică a acestei ţări. Pe la începutul secolului XII, o parte a lor se afla probabil în centrul Transilvaniei, pe Târnave, unde toponimia (ca şi cea din Crişana) aminteşte de ei. 

Este de presupus că, în acel moment, cucerirea efectivă a Transilvaniei atinsese văile Târnavelor. Mai târziu, în a doua parte a secolului XII  şi începutul veacului XIII, secuii fac ultimul pas spre est-sud-est, aşezându-se, în linii mari, pe locurile unde trăiesc şi azi. Desigur că unii, în număr mai mic, au continuat să vieţuiască în diferite zone ale Ungariei, fiind cu vremea complet asimilaţi. Rosturile lor

militare primordiale sunt de mare importanţă şi se pare că de aceste rosturi trebuie legat periplul lor până în regiunea Carpaţilor de Curbură: regii Ungariei i-au folosit ca luptători şi ca apărători ai frontierelor, oferindu-le în schimb, sub formă de privilegii, garantarea libertăţilor lor şi a propriului mod de organizare. De altfel, izvoarele confirmă în continuare menirea lor de militari: la 1210, secuii, alături de saşi, români şi pecenegi vor alcătui o oaste sub comanda comitelui Ioachim de Sibiu în 1241, românii şi secuii (Olaci et Siculi),locuitori lângă Munţii Carpaţi, au închis pasurile Carpaţilor pentru a opri trecerea tătarilor. Documentele îi pomenesc pe secui organizaţi pe „neamuri”, pe „generaţii”, împărţite în „ramuri” ocupându-se cu creşterea animalelor mai ales, datorită reliefului muntos şi colinar. „Familiile mari” sau cetele (hadak) erau proprietare ale animalelor, pădurilor şi pământului; ele întemeiau mici nuclee rurale care treptat se contopeau formând sate. Pământul arabil, puţin cât era, se împărţea în loturi familiale numite „săgeţi” (nyilfoldek) şi era tras la sorţi periodic. Satele erau împărţite în „decanate”, adică în unităţi de zece gospodării. Această organizare gentilică arhaică a supravieţuit o vreme şi după aşezarea lor în zona de sud-est a Transilvaniei. În veacurile XIII şi XIV însă, vechea organizare egalitară se estompează în favoarea noii ordini feudale. Se disting astfel în secolul XIV trei categorii militare, dar, de la un timp, şi sociale, anume: secuii fruntaşi, cei călăreţi şi pedestraşii. Spre finalul veacului XIV, apare categoria ţăranilor fără pământ (inquilini) aşezaţi pe sesiile secuilor înstăriţi (seniores,primores, primipili). Sub aspect politic-administrativ, teritoriul ocupat de secui era împărţit în scaune(sedes), consemnate documentar în secolele XIV şi XV:Telegd, devenit Odorhei, Kezd, Orbai, Sepsi, Ciuc, Mureş, Arieş etc. După tradiţie erau şapte scaune, dar numărul lor a variat de-a lungul timpului, mai ales după ce s-au format şi scaunele filiale. În fruntea scaunelor se afla câte un jude local, cu atribuţii judecătoreşti şi câte un jude regesc, reprezentând interesele puterii centrale. Un rol important în scaunele secuieşti avea căpitanul (maior exercitus,capitaneus sedis), care comanda oştirea scaunului respectiv, dar avea şi atribuţii administrative şi judecătoreşti, fiind superior în rang celor doi juzi scăunali. Deasupra tuturor se situa comitele (comes Siculorum), ca reprezentant al autorităţii centrale, cu rol politic, militar, administrativ, judecătoresc asupra tuturor scaunelor. De multe ori, cei mai puternici şi mai prestigioşi voievozi ai Transilvaniei erau recunoscuţi de rege şi drept comiţi ai secuilor. Mărturiile autonomiei teritoriale a secuilor apar încă din 1222, când, un act emis de Andrei II aminteşte de terra Siculorum, aflată categoric în regiunea popasului lor final. Gruparea comunităţilor autonome secuieşti (universitates) într-un corp teritorial-etnic, sub conducător unic, dependent de regalitate, cu reguli proprii de drept a marcat evoluţia acestui grup spre statutul de „stare” (= entitate privilegiată), încadrată în congregaţia Transilvaniei (sfârşitulsecolului XIII).

         Colonizarea saşilor pe teritoriul Transilvaniei, prezintă anumite particularităţi în raport cu procesul analog referitor la secui, deşi perioada venirii celor două grupuri etnice este aproximativ aceeaşi (o parte din saşi au continuat să vină şi după ce secuii se aşezaseră). Colonizarea germană spre Europa de est şi, în speţă, în zone aflate sub dominaţia Ungariei se încadrează într-un proces istoric mai larg, caracterizat uneori prin expresia „Drang nach Osten”. Cert este că în Ungaria au început să vină colonişti germani chiar şi înainte de anul 1000, adică înainte de creştinizarea şi feudalizarea ungurilor, de formarea statului propriu-zis. Însă colonizarea reală, în grupuri compacte şi regiuni precise, s-a produs abia în secolele XII şi XIII, în două valuri de colonişti: primul, petrecut în vremea consolidării puterii centrale, s-a caracterizat prin enclave cu precădere rurale, diferenţiate lingvistic şi juridic de regiunile din jur; al doilea, desfăşurat când autoritatea regală era deja subminată, nu a mai condus la insule de populaţie germană rurală, în schimb a fost propice formării oraşelor germane. Pe la jumătatea secolului XIV, toate cele cam 150 de oraşe din regatul Ungariei aveau populaţie covârşitor germană. Marile enclave de populaţie germană din Ungaria, mai precis din Slovacia şi din Transilvania, nu s-au aflat în regiuni locuite prioritar de maghiari, ci de slovaci şi, respectiv, români. Deci, colonizarea saşilor a avut, pe lângă rolul economic şi militar (de pază a graniţelor) şi un evident rol politic. Regalitatea a dăruit saşilor teritorii ce nu puteau fi ţinute sub controlul direct al maghiarilor, deoarece arpadienii nu mai aveau forţe proprii în vederea asigurării regiunilor de frontieră. Desigur, au fost cauze multiple şi conjugate, economico-sociale, politice, demografice, naturale: creşterea populaţiei în vestul Germaniei şi Flandra, limitarea suprafeţelor care puteau fi amenajate pentru agricultură, starea materială precară a unor categorii ale populaţiei, unele calamităţi naturale, dispute seniorale, dorinţa de aventură, promisiunile ademenitoare ale regilor Ungariei etc. Coloniştii numiţi germani nu au venit toţi dintr-o regiune anume a Germaniei şi nici măcar nu au fost cu toţii de neam german. Documentele îi numesc pe noii veniţi hospites şi îi caracterizează ca Theutonici, Flandrenses, sau Saxones. Primul grup mai important se pare că a venit la chemarea regelui Geza II (1141-1162) în zona Sibiului şi provenea în principal din Franconia. Alte grupuri au fost din Turingia, Bavaria, Saxonia, Flandra, nord-estul Franţei etc., cuprinzând, alături de germani, şi valoni. În fruntea grupului de colonişti se aflau, de obicei, locatori sau greavi (greb, grew). Unii dintre ei au dat numele lor satului nou întemeiat şi au încercat să obţină o anumită preeminenţă cu caracter feudal asupra sătenilor. Sistemul de organizare a satelor corespundea vechilor comunităţi (mărci) germane. Câte zece gospodării dintr-un sat formau „zecimi” (Zehner), iar o sută de sate formau o unitate numită Hundertschaft. Pământul atribuit de regalitate saşilor s-a întins între Orăştie şi Baraolt şi între văile Târnavelor şi valea Oltului, adică zona de sud a Transilvaniei, plus ţara Bârsei şi regiunea Bistriţei. Acest teritoriu a fost împărţit, după tradiţie, în şapte scaune, dar, ca şi la secui, numărul de şapte a crescut cu vremea. Primele sunt menţionate în secolul XIV, deşi organizarea lor este, probabil, mai veche: Sibiu, Sebeş, Mediaş, Şeica Mare şi Mică, Cincu, Sighişoara, Orăştie, Nocrich, Rupea, Miercurea etc. Braşovul şi Bistriţa au primit denumirea de districte. În fruntea fiecărui scaun, ca şi la secui, erau judele local şi cel regesc, iar cel mai înalt dregător era comitele saşilor (comes Saxonum), funcţie deţinută adesea de către cei mai puternici voievozi ai Transilvaniei. Organizarea autonomă a saşilor, modul lor de conducere, dependenţa lor directă de regalitate şi privilegiile de care se bucurau au fost trecute în scris în celebrul document,  ,,Andreanum” („Bula de aur a saşilor”), emis de regele Andrei II în 1224. Începuturile autonomiei săseşti sunt însă mai vechi, poate din timpul regelui Geza II (1141- 1162), căruia tradiţia îi atribuie cel dintâi privilegiu acordat coloniştilor germani. Prima mărturie certă a tendinţei saşilor de a avea un organism autonom datează de la 1191, când au dobândit dreptul de a avea o „prepozitură liberă”, independentă de episcopia Transilvaniei. Natural, episcopia s-a opus acestei evoluţii şi până la urmă a avut câştig de cauză, dar conflictul cu saşii pe această temă nu se va stinge decât odată cu Reforma. Pe acest fond, în 1277, saşii se răscoală şi atacă sediul episcopiei din Alba-Iulia devastează catedrala şi ucid numeroşi clerici împreună „cu o mulţime de unguri...”. În anii de criză a regatului din 1307-1308, conflictul dintre saşi şi episcopie capătă iarăşi forme violente, odată cu întărirea autonomiei prin alegerea de comiţi din rândurile lor. În acest fel, calitatea de corp privilegiat a comunităţii săseşti se întăreşte, dobândind şi ea atributul de stare. Urmând firul acestei evoluţii, în veacul XV, sub regele Matia Corvinul (1458- 1490), saşii îşi consolidează instituţia politico-administrativă superioară, numită Universitas Saxonum, care le întăreşte modul specific de organizare, garantat prin „Andreanum”. Saşii au cuprins şi o parte din teritoriul secuilor (zona Sebeş de pildă), dar în principal ei s-au aşezat pe teritorii locuite de români. Maghiarii lipseau aproape cu totul din aceste locuri, în momentul colonizării săseşti. După cum s-a mai văzut, ei nu erau prezenţi nici în oastea comitelui Ioachim de Sibiu, din 1210, formată din saşi, români, secui şi pecenegi. În  regiunea de la sud de Oltul transilvan, pe la 1222, este atestată documentar „ţara românilor” (Terra Blacorum)5 probabil în regiunea Făgăraşului. Un act din 1223, aminteşte că în urmă cu circa 20 de ani, pe când era voievod Benedict, mănăstirea cisterciană de la Cârţa (fondată la sfârşitul secolului XII) a primit un pământ răpit de la români (terram... exemptam de Blaccis). În 1224 este consemnată „pădurea românilor şi pecenegilor” (silva Blacorum et Bissenorum), care este dăruită saşilor pentru a o folosi împreună cu românii şi pecenegii.

       Deşi pe alocuri populaţia era rară sau retrasă din zonele deschise, în momentul colonizării şi aşezării lor în Transilvania, saşii ca şi secuii, i-au găsit aici pe români, după cum arată izvoarele documentare, narative şi arheologice. Noii veniţi, împreună cu românii, au lucrat pământul, au crescut animale, s-au ocupat de meşteşuguri, de minerit sau de comerţ.

   

    Sursa: Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei