Codul penal promulgat de Cuza

     Codul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare până în anul 1937. Principalele sale izvoare sunt: Codul penal prusian din anul 1851 şi, în mai mică măsură, Codul penal francez din 1810.

     Structura Codului penal din 1865 este următoarea:

- Dispoziţii preliminarii;

- Cartea I-a - Despre pedepse şi efectele lor;

- Cartea a II-a - Despre crime şi delicte în special şi despre pedepsele lor;

- Cartea aIII-a - Contravenţiuni poliţieneşti şi pedepsele lor.

        Conform structurii sale, codul nostru a adoptat o clasificare tripartită a

infracţiunilor: crime, delicte şi contravenţii spre deosebire de alte coduri burgheze care clasifică faptele penale în două mari categorii: infracţiuni penale şi contravenţii. De fapt, clasificarea pe care a adoptat-o codul nostru nu este justificată din punct de vedere teoretic, de vreme ce între crime şi delicte nu există deosebiri esenţiale, ambele categorii desemnând fapte săvârşite cu intenţie. Prin urmare, distincţia dintre crime şi delicte nu întemeiază pe considerente de ordin teoretic, ci pe sistemul pedepselor, deoarece clasificarea infracţiunilor se face după felul pedepselor. Pedepsele, cum se arată în cartea I, sunt de trei feluri; criminale, corecţionale şi poliţieneşti. De vreme ce codul începe cu materia pedepselor, iar acestea sunt de trei feluri şi infracţiunile trebuie să fie de trei feluri; dacă infracţiunea era pedepsită ca o pedeapsă criminală, se numea crimă; dacă era sancţionată prin pedeapsă corecţională, se numea delict, iar dacă era sancţionată cu o pedeapsă poliţienească se numea contravenţie. 

      Crimele şi delictele au fost grupate în mai multe categorii, după gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezenta:

1. O primă categorie de crime şi delicte cuprinde infracţiunile îndreptate împotriva statului (răsturnarea ordinei de stat, înalta trădare, complotul, răzvrătirea).

2. O a doua categorie cuprinde crimele şi delictele împotriva constituţiei (fapte îndreptate împotriva sistemului parlamentar sau a sistemului electoral, infracţiunile contra exerciţiului drepturilor publice de către adunările legiuitoare, falsificarea operaţiunilor electorale, infracţiuni contra libertăţii).

3. Urmează crimele şi delictele împotriva intereselor publice, legate mai ales de exercitarea funcţiilor administrative. Unele din aceste infracţiuni erau săvârşite de către funcţionari în exerciţiul funcţiunii (îndemn la rebeliune, nesupunere prin predici religioase, abuzul de putere, delapidarea), iar altele împotriva acestora (nesupunerea cetăţenilor faţă de măsurile luate de autorităţile statului, ultrajul, opunerea faţă de ordinele autorităţilor, uzurparea de titluri sau funcţiuni, asocierea de răufăcători).

4.Categoria cea mai numeroasă de crime şi delicte cuprinde infracţiunile

îndreptate împotriva intereselor particulare. Aceste infracţiuni sunt îndreptate împotriva vieţii, a integrităţii corporale, a onoarei, a patrimoniului (omoruri, ameninţarea, rănirile, calomnia, injuria, mărturia mincinoasă, sechestrarea de persoane, atentate împotriva moravurilor, împotriva proprietăţii, furtul, strămutarea de hotare, distrugerea de bunuri) etc.

Sursa: Florin Negoita, Istoria statului si dreptului romanesc