Adunarea obştească ordinară

    În Valahia, Obişnuita Obştească Adunare se compunea din 42 de membri, iar aceea a Moldovei din 35 de membri. În adunări erau membri de drept, datorită funcţiunii ce deţineau, mitropoliţi şi episcopi. Ceilalţi deputaţi erau aleşi dintre boieri, iar corpul electoral era alcătuit numai din boieri, după cum arată art.45 şi art.46 din Regulamentul Organic al Valahiei, ca şi art.48 şi 49 din Regulamentul Organic al Moldovei. Alegătorii deputaţi de judeţe erau boierii şi feciorii de boieri, în vârstă de cel puţin de 25 ani, proprietari de moşie şi domiciliaţi în judeţul respectiv. Preşedintele adunării era Mitropolitul ţării. Membrii erau: 

1) episcopii; 

2) 20 de boieri de treapta I-a în Muntenia şi 6 de treapta I şi a II-a în Moldova, în vârstă de 30 de ani, pământeni sau împământeniţi, după vechiul obicei şi aleşi numai în capitală de semenii lor;

3) 19 deputaţi ai judeţelor în Muntenia (câte unul de judeţ şi unul al Craiovei), 16 în Moldova,boieri proprietari, feciori de boieri, în vârstă cel puţin de 30 de ani.

      Domnul avea iniţiativa legilor, el trimitea Adunării proiectele de legi prin pitac domnesc (art.48 lit.e) Regulamentul Organic al Valahiei) sau ţidula domnească în Moldova (art.51 lit.a). Proiectele de lege se votau în întregime sau cu modificări, Adunarea putând să respingă proiectul. Hotărârile Obişnuitei Obşteşti Adunări nu aveau însă putere de lege decât prin întărirea domnului (sancţionare), care rămâne liber de a le întări, fără arătarea de motive (art.49 Regulamentul Organic al Valahiei şi art.51 lit.a. Regulamentul Organic al Moldovei). Amendamentele la diverse articole trebuiau să fie sprijinite de cel puţin 6 membri ai Adunării (art.48 lit.b) Regulamentul Organic al Valahiei şi art.51 lit.b. Regulamentul Organic al Moldovei).

       Adunarea avea dreptul să atragă atenţiunea domnului prin anaforale asupra chestiunilor de interes obştesc, asupra nedreptăţilor şi plângerilor locuitorilor, putea să le facă cunoscut celor două Curţi. Sintetizând atribuţiile adunării obişnuite, am putea reliefa cea dintâi atribuţie şi anume aceea de a se rosti asupra proiectelor de legi care se trimeteau spre dezbaterea lor de Domn, prin mesaj contrasemnat de secretarul statului. Legile se votau cu majoritate absolută. Rezultatul votului era comunicat Domnului prin adresă semnată de toţi deputaţii care participaseră la şedinţă. Nici o lege nu va intra în vigoare fără sancţiune domnească. Adunarea nu avea iniţiativa legilor. Ea putea numai să exprime domnului deziderate. Adunarea era aleasă pe 5 ani. domnul putea să o dizolve, raportând celor două Curţi asupra motivelor dizolvării şi cerându-le autorizaţia de a realege o nouă adunare, ceea ce era, evident, o încălcare a autonomiei ţării, pe care tratatele o consacraseră. Domnul era obligat să convoace adunarea în fiecare an la 1 decembrie.          Sesiunea ordinară era de două luni, iar domnul o putea prelungi. La începutul fiecărei sesiuni se cita "ofisul domnesc" de deschidere; se numea apoi comisia pentru cercetarea titlurilor deputaţilor aleşi, se fixa numărul şedinţelor pe săptămână, se alegeau comisiunile: financiară, administrativă, bisericească, judecătorească. În fine, adunarea răspundea ofisului domnesc de deschidere. Pentru validarea dezbaterilor, prezenţa a 2/3 din numărul membrilor era necesară. Dreptul recunoscut adunărilor de a se tângui celor două Curţi, era încă o uşă deschisă, mai ales Rusiei, pentru a interveni în afacerile noastre, întreţinea intrigile din clasa conducătoare şi slăbea autoritatea domnească.

Sursa: Florin Negoita, Istoria statului si dreptului romanesc