Traditiile romanilor in viziunea strainilor

  Nunta.

  În Valahia, nu numai că nu e obiceiul ca un tînăr să fie în dragoste cu o fată, pentru a o lua apoi în căsătorie, cum se obicinueşte la noi, ci în cele mai multe cazuri, mai ales în familiile boiereşti, partida e hotărâtă de către părinţii tinerilor, fără ca aceştia să se fi văzut vreo dată, şi acest obicei lăudabil, se obicinuia altă dată şi în unele oraşe din Italia şi până în ziua de azi se menţine încă în cele mai însemnate familii nobile din Veneţia. Părinţii convin asupra zestrei şi prepară cele necesare pentru nuntă, care totdeauna va cade Duminică; se întind mese mari, trei zile înainte de nuntă, în casele ambilor logodnici, câte 2 zilnic, una pentru bărbaţi şi alta pentru cucoane. Joia înaintea nunţii, în zori de zi, tarafe de lăutari cântă în curţile logodnicilor timp de aproape o oră şi continuă, zilnic, în zori de zi până Duminică, ziua nunţii. La nuntă de vlăstar domnesc, banchetele încep de Luni înaintea nunţii. După concertele de mai sus, urmează altele în cursul săptămânii cu alţi lăutari, cu viori cu cobze şi alte instrumente. În general sunt surprinzător de mari darurile în mâncăruri, ce se revarsă din toate părţile, afară de plocoanele ce sosesc din satele de pe moşiile însurăţeilor. Mare e însă şi numărul invitaţilor, ca şi a bucatelor care ajung la 60 şi chiar 70 de feluri. Solemnitatea nunţei are loc în sala mare, dar vara ea se serbează într-o palatcă mare împodobită cu ramuri şi frunze, în mijlocul curţii, sau a grădinii, într-un decor admirabil. Am asistat personal ca invitat, la multe ocaziuni de acestea. Înainte de începerea banchetului, la un semnal de trâmbiţă şi în timp ce feciorii întind farfuriile, se servesc invitaţilor licheruri şi dulceaţă, boierii îşi scot antereele şi se aşează fiecare după rang. Dacă se află vreun fiu de domnitor, el ia loc în capul mesei; dacă e un patriarh sau arhiepiscop, acesta în picioare, cu toţi asistenţii, pe la mijlocul mesei, rosteşte rugăciunea amintită la banchetele Curţei, de astă dată fără descărcări de tunuri nici de puşti, însă în curte, răsună tarafe de lăutari nemţi sau turci, iar în sala banchetului, cîntec de psalţi. Trei ceasuri ţin mesele de Joi şi Vineri (aceasta din urmă e servită cu mîncare de peşte), dar cel de Sâmbătă, se prelungeşte, din cauza unei frumoase ceremonii, a cărei descriere, sper că nu va fi displăcută. În timpul mesei, în mijlocul veseliei, îşi face apariţiacălţunarul, primit cu aclamaţii de boierii veseli, pe cari îi amuză cu câte un compliment potrivit; în schimb, i se răspunde cu câte un toast, iar el e dator să golească de fiecare dată, un pahar mare cu vin. Înainte de sfârşitul mesei de Sâmbătă, din casa mirelui, având în cap căciula cu panaş şi întovărăşit de amici, mirele în frunte cu lăutari, se porneşte spre casa cuscrului, unde e primit în salon. El îi sărută mâna, închinându-se şi îi prezintă în dar, două piei de lup şi un covor, pe care se aşează cu toţii şi se cinsteşte câte un pahar cu vin, trecut din mână în mână, după care se întorc acasă, în felul cum au venit.

Duminica, ziua nunţii, de dimineaţă, drumul de la casa mirelui spre cea a miresei şi apoi spre biserică, e gătit cu ramuri de brad. În curtea mirelui se strâng-fete din, popor gătite, şi-n cântecul lăutei şi a cobzei, se prind în horă, şi smerite, cu ochii în jos, dansează lin, nemişcate parcă din loc. Soseşte şi o companie sau chiar două de soldaţi călări, în uniformă roşie, numiţi seimeni, cari sunt plătiţi de Sultan şi cari servesc de gardă personală a Domnitorului. În frunte cu seimenii şi toţi boierii, mirele cu căciulă de preţ şi dulamă pe umeri, călări pe cai superbi şi scumpi, merg de ridică pe cuscru, cărui mirele sărută mâna şi în mijlocul alaiului, cu cuscrul în dreapta şi alt boier în stânga, cortegiul ajunge la casa miresei, unde aşteaptă în trăsura cu şase cai, mama mirelui. Toţi afară de mire, care stă călare în curte; intră în casă, unde aşteaptă mireasa cu un voal de mătasă brodată; soacra o conduce de mână, jos în curte, către mire, şi atunci se varsă o cofă cu apă înaintea lui. Mirele descalică şi ambii se întorc în casă, ţinuţi de mână de părinţi şi, îngenunchi, ascultă o rugăciune şi primesc binecuvântarea preotului, care îşi primeşte, în dar, năframa de preţ. Mireasa se ridică apoi, îşi ia rămas bun de la părinţi, vărsând lacrimi, care înduioşează pe asistenţi şi alaiul, în-aceiaşi ordine, cu seimenii în frunte, ţinând fiecare o ramură de brad în mână, se îndreaptă spre biserică. În biserică, socrii ţin lumânări aprinse în mână, iar preotul, după rugăciunile conform ritului ortodox, împreunează mânele mirilor în formă de cruce şi le pune câte o cunună pe cap. Se aruncă apoi bani prin biserică, iar dacă mirii sunt de condiţie mai modestă se aruncă nuci, alune, castane etc. Odată terminată cununia în biserică, mireasa e condusă în casa soţului, unde lumea ia loc la o masă bogat gătită, afară de însurăţei, cari se retrag; fiecare în altă odaie, întovărăşiţi de rude.

La nunţile celor mai nevoiaşi şi chiar la negustori, când se serveşte la masă friptura, se obişnuieşte a se împărţi invitaţilor câte o basma ce li se pune pe umăr. Atunci fiecare comesan, aruncă în farfurie câte o sumă de bani, pe care îi strânge apoi cuscrul într-o basma legată şi o încredinţează miresei, care e adusă în sala de masă, cu faţa acoperită şi unde sărută mâna cuscrului. Se înapoiază apoi în odaia ei, fiind tot timpul nelipsită de soacră. Acelaş obicei e în uz şi la boieri, înspre seară, când cheful continuă încă, se aduce zestrea miresei, aşternutul de pat, hainele, lingeria, bijuteriile şi altele. Masa cea din urmă terminată, invitaţii se întorc acasă, iar mireasa doarme pentru prima oară în casa mirelui.

Luni, înaintea prânzului, tot cu alai, însurăţelul face vizită naşului, unde e primit cu toţi ai lui şi cinstit cu licher, cozonac şi dulceaţă, după care se întoarce acasă unde e aşteptat cu masa întinsă, la care iau parte numai însurăţeii şi părinţii lor. Soţia are faţa descoperită şi pentru întâia oară testemel pe cap, semnul femeiei măritate în Valahiai.

În timpul acestui prânz intim, sosesc servitori cu alai de lăutari din partea socrului şi încărcaţi cu restul zestrei, cu argintărie, sticlărie, servicii de masă, vase de aramă în toate mărimile, pline cu bucate, sticle cu vin şi vutcă şi altele.

Joia ce urmează, soţul cu nevasta iau dejunul în casa socrului său care-i dărueşte un cal de preţ de care se serveşte pentru întâia oară, la întoarcerea spre casă, iar soţia sa, capătă caretă cu şase cai, care rămâne pentru uzul ei personal.

Cel ce cunună, se cheamă în limba valahă naş, sau nun, iar cucoana sa, naşă, sau nună; cununatul se numeşte ginere(de la latinescul gener), iar tovarăşa sa mireasă.

După descrierea nunţei la valahi, rămâne a mai aminti oarecari datini de botez.

Naşii sunt deobicei şi cumătrii la primul născut. În ce priveşte descrierea ceremoniei religioase, cetitorul o poate vedea la biserica grecească (Sf. Gheorghe din Veneţia); voi .aminti numai că copilul, după câteva luni de la botez, e adus în casa cumătrei cu un dar din partea lui, constând din cafea nerăşnită, cozonac şi altele. Cumătră îl primeşte în braţe, îl desbracă şi îl îmbăiaza în apă călduţă, îl şterge şi îl găteşte cu hăinuţe noi. Îi taie câte o şuviţă de păr din trei părţi ale capului - în faţă şi la tâmple - îi pune apoi o scufiţă nouă, cu câteva monede de aur cusute, şi-l retrimete părinţilor.

Inmormantarile.

 Aşi descrie în primul loc înmormântările la boieri şi în urmă la oameni de rând, fără a mă întinde prea mult, dar reţinând exact, ceea ce poate interesa pe cetitori. Întămplându-se însă moartea unei principese domnitoare (ceea ce de mult nu s-a văzut în Valahia) cred că nu pot trece peste acest eveniment, fără a-l pomeni.

În 1716, Vinerea înaintea Duminicei Rusaliilor, în faptul zilei, muri în Bucureşti, puţine zile după naştere, Domniţa Pulheria, născută la Constantinopol şi a doua soţie a lui Nicolai Alexandru Mavrocordat, fost în două rânduri Domnul Moldovei şi apoi al Valahiei, iar actualmente, prizonier de răsboiu la nemţi, în Sibiu. Moartea a fost anunţată prin sunetele clopotelor tuturor bisericilor iar condamnaţii civili şi chiar unii criminali, liberaţi din închisori, spre a se ruga de sufletul celei moarte, ceace se obicinuieşte la moartea oricărei rude apropiate de domn. Acelaş lucru a făcut şi Principele Ştefan la moartea fratelui său, Spătarul Radu Cantacuzino, în Februarie 1915, Corpul Principesei frumos gătit, a fost întins pe o masă acoperită cu covoare, într-una din sălile de audienţă, având în jur lumânări mari aprinse, Avea pe piept o icoană a Sft. Fecioare, cu copilul în braţe. Sala era plină cu soţiile marilor boieri, venite să formeze cortegiul defunctei lor Doamne şi păstrau o atitudine maiestoasă, de adâncă tăcere. Sâmbătă dimineaţă, înmormântarea a avut loc cu mare pompă, în biserica mitropolitană din Bucureşti, în ordinea următoare:

La ora 12, toată garda seimenilor care aştepta în curtea palatului în două şiruri, se porneşte pe jos, în rând câte doi, fără arme, ţinând fiecare câte o lumânare aprinsă.

După gardă, urma o trupă de cazaci în aceiaş orânduire, după care veneau breslele de meseriaşi şi în urmă, corpul neguţitorilor.

Urmau preoţii tuturor bisericilor din Bucureşti în patrafire, de asemenea stareţii mănăstirilor, cu prapurele desfăşurate. Corpul defunctei care fusese pus intr-un sicriu căptuşit cu atlas roş, fu ridicat şi purtat de 6 dintre primii mari demnitari ai ţării, adică de Marele Ban, Marele Vornic, Marele Logofăt, Marele Spătar, Marele Vistier şi MareleClucer, schimbaţi din timp în timp cu alţi boieri, care le luau locul. La scoborârea de pe scară, Domnitorul apărut dintr-o odaie unde se întreţinea cu Patriahul Alexandriei şi avându-l pe acesta la dreapta, luase loc în urma sicriului şi îl urmă pe jos, îmbrăcat în uniformă roşie ca şi fiul său de la prima soţie. Urma o cămărăşiţă bătrână, cu faţa acoperită de un lung voal negru, apoi jupânesele boierilor, urmate de 14 sau 15 roabe despletite, cari boceau, după stăpâna lor. La urmă veneau rădvanele defunctei, trase de câte şase, cai albi, În sunetele clopotelor, procesiunea ajunge la Mitropolie, unde începe slujba religioasă, terminată cu rugăciunea funebră făcută de Mitropolitul Valahiei, care din cauza podagrei, nu putuse urma procesiunea, după care Patriarhul şi înalţii prelaţi sărută icoana de pe pieptul; moartei. La urmă, Domnitorul urmat de fiul său, se apropie să-şi ia rămas bun de la foasta sa tovarăşă, ceea ce stârni plănsetele şi bocetele întregei asistenţe, cari asurziră urechile. În sfârşit, sicriul fu ridicat de primii şase mari demnitari şi adus lângă cavou, fu acoperit cu capacul ce-n timpul procesiunei era dus pe umeri de un ofiţer şi apoi depus în gropniţă. Patriarhul apucă cu o sapă pământ din patru părţi, în formă de. cruce, şi-l aruncă peste sicriu, intonând psalmul al 23-lea. Principele îngenunchie, ca şi fiul său, aruncă şi el câte un pumn de ţarină, după care şi alţii urmară la fel până se umplu gropniţă.

După terminarea slujbelor, preoţii căpătară câte o năframă de preţ, iar cei mai de frunte, având şi bani înfăşuraţi întrânsa; Domnitorul încălecă apoi şi urmat de boieri, se întoarce la Curte unde bogate pomeni, stau: pregătite pentru săraci, de sufletul defunctei.

Din descrierea înmormântării acestei Principese, cetitorul va putea cunoaşte, felul acestei ceremonii la boieri, notând numai că la cucoane, sicriul e aşezat pe trăsură. Rudele mortului, fie boieri sau servitori, nu obicinuiesc a lua parte la înmormântare, ca-n alte ţări, în haine negre, făcute anume pentru această ocaziune, ci îşi vopsesc în negru hainele uzate. După înmormântare au loc praznice copioase şi se împart săracilor pomeni. Zilele hotărâte acestor pomeni, sunt a treia, a noua, a patruzecea, apoi a treia, a şasea şi a noua lună şi un an-după moarte. În fiecare din aceste zile, se trimite la biserică un colac mare, o lumânare de ceară şi o farfurie, mare cu grău copt în apă, din care apoi fiecare ia câte o lingură, adăugând în limba valahă; D-zeu să-i ierte sufletul. Aceleaşi cuvinte repetă şi săracii, cari capătă câte o lumânare, un covrig, o căniţă cu vin şi bani. Deosebit, se slujeşte de către patriarh, mitropolit sau episcop, o liturghie la 40 zile, care se numeşte sarandar, de la cuvîntul grecsaranda, ce însamnă 40, iar slujitorul primeşte, după importanţa gradului, o basma de preţ, în care e strânsă o sumă de galbeni. Cei nevoiaşi fac şi ei, după puterea şi credinţa lor, ca amintirea celor morţi să nu fie dată uitării. Îmi amintesc, că-n timpul şederei mele la Târgovişte, locuinţa mea se învecina cu o biserică, în cimitirul căreia era înmormântat preotul acelei biserici. În fiecare dimineaţă, timp de un an de zile, preoteasa văduvă, venea să aprindă tămâie în jurul montantului şi punea o lumânare aprinsă la partea unde era capul mortului şi şezând la pământ, bocea pe cel mort şi povestea cântând viaţa defunctului, iar în zile de sărbătoare, nu uita să adaoge în lungul ei pomelnic, cum obicinuia răposatul să-şi petreacă acea zi Calicimea care nu poate aduce zilnic nici tămâie, nici luminări-uşurează sufletele celor morţi prin diverse pătimiri, timp de un an întreg umblând cu capul gol pe ploaie ninsoare, sau sub arşiţa soarelui.

Fiindcă e vorba de morţi, voi pomeni şi de nenorociţii cari sunt condamnaţi la moarte prin spînzurătoare.

Spânzurătoarea se află într-un loc, la o jumătate de poştă afară din oraş, numit Târgul de afară şi aci se ţine bâlci de două ori pe săptămână: Mercuri şi Sâmbătă Condamnatul e condus pe jos, .până la acel loc, iar celor întâlniţi în cale, le strigă: iertaţi-mă; fraţilor, iar aceştia îi răspund: iertat să fii. Din crăşme, femeile îi iesă în cale cu vin, îndemnându-l să bea pentru a nu simţi tortura morţii, iar mama sau soţia condamnatului care-l însoţesc şi asistă la moartea lui, îl îndeamnă şi ele, aşa că nenorocitul nu-şi prea dă samă la ce moarte e sortit.

Cei condamnaţi pentru furt sunt purtaţi prin uliţele populate, şi cu dugheni, legaţi cîte doi de braţe, bătuţi cu biciul şi obligaţi să strige „aşa se cuvine celui ce fură" şi să strige singuri delictul comis. 

Sursa: Anton Maria del Chiaro, Revolutiile valahilor