Scurt istoric al cartii romanesti

    Din iniţiativa voievodului muntean Radu cel Mare, Macarie, primul tipograf din ţările româneşti, care învăţase meşteşugul la Veneţia, începe activitatea de tipărire a cărţilor slavone: Liturghier 1508, Octoih 1510,Evangheliar 1512 (sub oblăduirea domnitorului Neagoe Basarab). Măiestria execuţiei le aşează alături de cele mai artistice tipărituri europene din secolul de răspândire a invenţiei lui Gutenberg. Cartea manuscrisă va continua să circule datorită varietăţii tematice şi accesibilităţii ei. Din deceniul al cincilea al secolului al XVI-lea cartea în limba româna se răspândeşte însă mai mult pe calea tiparului. La ea a contribuit diaconul Coresi. Centrele unde a funcţionat tipografia lui au fost Târgovişte şi Scheii Braşovului. În aproape 30 de ani de activitate, diaconul Coresi şi ucenicii săi au imprimat 36 cărţi. În secolul al XVII-lea cartea românească se dezvolta, impunând limba vorbită ca limbă cultă. Ca şi în secolele anterioare, a existat o permanentă legătură culturală între cele trei ţări româneşti. Cărţile tipărite sau chiar manuscrise circulau dintr-o ţară în alta. Tiparul în Transilvania s-a reintrodus cu ajutor şi meşteri din Ţara Românească, iar cărturarii treceau dintr-un principat în altul, punându-şi activitatea culturală în slujba unităţii de limbă si neam.

Veacul al XVIII-lea, secol al gândirii luministe europene, a fost pentru ţările române o perioadă de frământări social politice, dar şi de impunere a limbii române ca limbă a culturii şi chiar a bisericii, cât şi de extindere a învăţământului academic.

     Cartea manuscrisă cunoaşte o răspândire largă. Manuscrisele copiate în limba română ating cifra de 4000 în acest secol (texte populare ca Alexandria, Esopia, romane cavalereşti, istorii contemporane etc.). Continuându-se tradiţia din ultimele două secole, se dezvoltă în acelaşi timp noi centre tipografice cu o artă remarcabilă. Predominante sunt în continare cărţile cu un conţinut religios, deoarece tipografiile funcţionau pe lângă mitropolii şi mănăstiri, dar apar şi manuale şcolare, scrieri juridice etc. Deşi în acest secol limba cultă o reprezenta limba greacă, cărţile apar în majoritate în limba română. Centre importante sunt în Ţara Românească: Bucureşti, Râmnicu Vâlcea, în Moldova: Iaşi, în Transilvania: Blaj, Alba Iulia. Ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi secolul următor reprezintă o perioadă decisivă pentru cartea laică şi eliminarea monopolului bisericii asupra tiparului. Trezirea conştiinţei naţionale, strădania pentru unitatea culturală naţională sunt dominantele secolului al XIX-lea. În Transilvania mişcarea culturală a Şcolii ardelene pentru drepturile românilor sporeşte activitatea tipografică în limba română şi latină. Ca trăsături specifice culturii româneşti din această perioadă sunt apusul influenţei culturii greceşti şi orientarea către cultura franceză ca purtătoare a gândirii luministe. Sporirea numărului cărţilor tipărite este însoţită de schimbări de seamă în conţinutul şi orientarea activităţii tipografice: eforturi pentru traduceri ale scrierilor literare şi studiilor universitare, adaptării manualelor străine, apoi cultivării creaţiilor originale.

Literele latine înlocuiesc treptat pe cele chirilice la început în titlu apoi şi în interiorul tipăriturii. Nicolae Bălcescu în Magazin istoric pentru Dacia urmăreşte ca şi Heliade Rădulescu înlocuirea caracterelor chirilice cu cele latine, operaţie ce va fi desăvârşită în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1860). Dezvoltarea tiparului continuă, şi, în 1901, în România existau 172 tipografii şi litografii în 31 centre, iar în 1912 numărul atelierelor tipografice a crescut la 241 în 52 localităţi.

     Circulaţia cărţilor la români în cele patru provincii istorice: Transilvania, Muntenia, Moldova şi Dobrogea, indiferent de locul imprimării lor, a fost foarte intensă, începând chiar cu primele tipărituri, şi s-a făcut într-un număr mare de titluri şi exemplare. Cercetând fenomenul, s-a ajuns la concluzia că tipografiile din Bucureşti, apoi din Râmnic, Târgovişte, Iaşi, Buzău şi altele au trimis cărţi peste Carpaţi până în comunele şi satele cele mai îndepărtate. Schimburile culturale au fost reciproce şi s-au realizat prin tipografi, dascăli, copişti, zugravi, vlădici, preoţi, călugări, tineri studioşi. Aceste cărţi au servit ca manuale didactice pentru învăţarea scrisului şi cititului, până la apariţia Bucoavelor(Abecedare), au apărat credinţa ortodoxă şi tradiţiile strămoşilor împotriva reformelor noi de tip protestant, calvin şi catolic şi au creat o solidaritate de interese între toţi românii. Ţările Româneşti au avut un rol prioritar în răspândirea şi susţinerea culturii şi în ţările din sudul Dunării, unde opresiunea otomană a fost mai dură. Frecvenţa de circulaţie a cărţilor pe teritoriul popoarelor vecine, Bulgaria, Rusia, Grecia (Muntele Athos) s-a menţinut începând cu secolul al XVI-lea până în 1815 când bulgarii înfiinţează propria lor tipografie. Tendinţa principală, mărturisită încă din secolul al XVI-lea de autori, traducători, editori şi tipografi, era să scrie cărţi pe înţelesul tuturor românilor: "scris-u-v-am aceste psaltiri ... pre limba rumânească, să vă fie de învăţătură şi grămăticilor..." (scria Coresi la 1570) - Originea daco-latină a românilor stimula tendinţa lor de a crea unitate prin limbă: limba română a cărţilor tipărite trebuia să fie aceeaşi pentru toţi cetăţenii indiferent de statul în care locuiau. Circulaţia cărţilor româneşti în cuprinsul ţării şi dincolo de hotarele ei se reflecta şi în însemnările scrise de cei care le-au citit şi le-au transmis mai departe. Numărul mare al însemnărilor, conţinutul lor variat, sinceritatea oamenilor simpli, dar de bună credinţă, care au compus aceste mesaje sunt caracteristici care vin în sprijinul cercetării şi completării datelor ştiinţifice în mai multe domenii.

    

   Sursa: Mariana Iova, Istoricul cartii romanesti