Obiceiurile romanilor in viziunea strainilor

       Valahii sunt de un temperament vioi, voinici şi rezistenţi la oboseală, şi obişnuiţi din copilărie cu călăria.

De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum băieţi între 7-8 ani, călări, conduceau grupe de cai la adăpat, iar dacă vre-un cal se abătea din grup, băiatul îl striga rechemîndu-l cu înjurături triviale, iar dacă nu izbutea, începea să plângă continuând totuşi pomelnicul de înjurături obscene, fără însă să cunoască înţelesul lor. În popor părinţii însă-şi deprind copiii cu înjurături, şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături. În timpul celor 7 ani de şedere în Valahia n-am avut ocazia să aud ca cineva să fi fost pedepsit pentru înjurături, fie de către instanţele judiciare sau de cele bisericeşti. În general valahii nu prea sunt evlavioşi, totuşi nu uită să-şi facă cruce ori de câte ori trec dinaintea unei biserici, ori a unei icoane, şi sunt atât de riguroşi observatori ai zilelor de post, că nici nu vor să audă de scutirea lor în timpul unei boli sau altei nevoi; de aici convingerea lor că ne pot ataca pe noi catolici, imputându-ne uşurinţă în nepăzirea posturilor, şi considerându-se de buni creştini, că în postul Paştelui nu mănâncă de cît de două ori peşte, adică prima şi ultima săptămână ce ei numesc Săptămâna Mare abţinându-se de la vin şi de la mâncăruri cu untdelemn, dar cu mai puţină rigoare în celelalte zile ale Păresimii. În Valahia nu se află ospătarii ca în celelalte ţări din Europa, mai ales ca în Italia, astfel că dacă cineva vrea să capete vin, trebuie să-l cumpere de la nişte cantine subterane, numite crâşme. Vinul e vândut de femei desfrânate, şi de aici ruşinea mare; pentru un străin că să intre în crîşmă, unde-l aşteaptă beţia, desfrânarea şi chiar furtul. Persoane vrednice de crezut mi-au povestit, că se întâmplă ca un ţăran să vie la oraş înainte de sărbătoare să-şi desfacă produsul muncii, pentru întreţinerea familiei sale sau plata dărilor, şi să se abată la acele crâşme, în mijlocul acestor femei şi altor indivizi, cari-l antrenează la beţie până în noapte, iar a doua zi, când se desmeticeşte, îşi vede banii furaţi, iar pentru plata chefului, mai lasă haina amanet, blestemând momentul în care a pus piciorul în crâşmă. Asemene cazuri; sunt însă puţin frecvente, şi numai pe alocuri, şi trebuie să recunoaştem că valahii sunt iubitori de străini, ospitalieri şi vrednici de laudă.

        Spuneam mai sus că-n Valahia nu se găsesc ospătării; totuşi, când un străin ajunge noaptea la vreo crâşmă de tară, de obicei un bordei, gazda îi cedează bucuros patul, îl ospătează cu ce are, îngrijeşte de caii săi, şi la urmă se mulţumeşte cu plata pentru vin şi fin, fără a pretinde ceva pentru găzduire. Dacă soseşte un străin în vre-un oraş, şi mai ales în Bucureşti, e primit cu multă curtoazie, după importanţa sa, chiar când nu posedă scrisori de recomandaţie, E găzduit fără plată, iar dacă rămâne pentru un timp mai lung şi e cunoscător al uneia dintre limbile italiană, latină, germană, etc., găseşte loc pe la vre-un boier pentru instrucţiunea fiilor săi. Cu atât mai mult dacă străinul este chemat anume în ţară fie de domn sau vre-un mare boier; în acest caz este primit chiar de căpitanul de graniţă, care e prevenit prin ordin; îi se ataşază o călăuză care se numeşte ţimiraş, adică un soldat grănicer, care poartă o placă de argint având stema Valahiei pe ea. Fiecare sat sau oraş de popas e dator să asculte de acest ţimiraş, şi să aibă grijă de găzduire, provizii, cai şi căruţă până la etapa următoare, până ajung la locul de reşedinţă al Principelui. Aici se iau măsuri pentru găzduirea străinului, dându-i-se imediat tain zilnic de carne, pâne şi lumânări, sau chiar pâne şi vin de la Curte, şi chiar plată lunară de la Visterie dacă e persoană cu vază. Afară de darurile ce obicinueşte Principele să facă de zile mari, străinul chemat în ţară capătă de Paşti postav şi atlas, pentru a se îmbrăca după obiceiul ţării, spre a fi ferit de privirea duşmănoasă a turcilor ce zilnic vin în ţară, şi cari nu privesc cu ochi buni portul şi obiceiurile străine de ei; cu toate astea, 5 sau 6 dintre noi, străini ce avem actualmente servicii la Curte, cu toată îmbrăcămintea valahă, purtăm perucă şi palane, cravată şi baston de India, îmbrăcămintea valahilor e aceiaşi ca şi a turcilor, exceptând căciula în formă poloneză, adică având în jurul ei o bandă din blană de astrahan, de 4 degete lăţime, ce se importă din Rusia, iar cele mai scumpe sunt purtate de boieri. Boierii de rangul întâi poartă în loc de astrahan, samur. Locuitorii ţării poartă părul scurt în schimb preoţii şi călugării îl poartă lung, după datinele Bisericii Ortodoxe. Majoritatea valahilor poartă barbă, ca şi celelalte popoare orientale, iar alţii poartă numai musteţi; îmbrăcămintea femeilor e un amestec de modă grecească şi turcească, fără faţa acoperită. Cele măritate îşi acoperă capul a doua zi după nuntă cu o maramă albă adusă în jurul bărbiei, şi legată la spate în 2 cozi lungi atârnate. Fetele îşi gătesc capul cu părul propriu împletit în cosiţă, din care apoi formează un coc prins în ace. În zile de sărbătoare se gătesc cu haine bogate şi juvaieruri scumpe, cu salbe de monete de aur de diferite mărimi, până la valoarea de 10 galbeni Fetele mai sărace poartă salbe de argint după punga lor. Jupănesele se plimbă în oraş în rădvane trase de câte doi cai, cu valtrapuri de culoare verde sau albastră, dar nici odată roşie, culoare rezervată numai familiei domnitorului. Vizitiul nu şade în faţă, pe capră ca la noi, ci călare pe calul din stânga. Înlăuntrul trăsurii, când nu e de modă nemţească, nu se află: locuri de şezut, dar se improvizează uşor cu covoare şi perne mari, acoperite cu catifea. Servitoarea, de obicei femeie bătrână, care însoţeşte jupăneasa, şade; în dosul stăpânei pe scândura fără perne. Boierii umblă-în oraş călare, însoţiţi de un alai de slugi după demnitatea ce ocupă, iar la intrarea în curtea palatului descălecă, şi înainte de a sui scara Curţii îşi scot ghetele, punând în picioare nişte pantofi, numiţi turceşte papuci; acelaş obicei respectuos se întrebuinţează la vizitele între boieri. Dacă vizitatorul e supusul unei naţiuni orientale, îi se oferă loc de şedere la capătul divanului, loc de cinste, unde se aşează cu picioarele încrucişate sub el, după obiceiul oriental şi cu spatele rezemat de perne, care sunt înşirate de-alungul peretului, în toată lungimea divanului care nu e mişcător, ci fixat de perete. Patul nu se desface de cât noaptea, pentru dormit, aşa încât saltelele umplute cu bumbac şi plapumele, sunt strânse înfoiat şi îndoite la capete, formând o masă patrată şi înaltă, şi .acoperită cu un cearşaf alb şi subţire, cu flori de mătase şl terminată apoi cu perne din aceiaşi pânză.

      Fiecare odaie are câte un cămin, care se numeşte în limba valahă sobă, cu o portiţă ovală prin care se bagă lemnele şi o eşire pentru fum, iar partea inferioară transmite căldura prin una sau 2 coloane pătrate sau rotunde, lucrate cu stuh, şi care încălzesc odaia. Tapiţerii sau alte ornamente nu se văd în casele din Valahia, de cit doar vre-o icoană încadrată şi atârnată într-un loc înalt, pe postav de Damasc sau brocard. Măsuţa (când nu e de lemn scump) e totdeauna acoperită cu un covoraş şi aşezată într-un colţ al odăiei; scaune nu se întrebuinţează, în schimb sunt bănci fixate în jurul pereţilor şi acoperite cu postav (ce numai la Curte e de culoare roşie), care îmbracă şi pereţii până la oarecare înălţime, servind de razim. Odaia de mâncare se numeştecasa mare. Casele boiereşti însă au şi terase spre grădini, unde se ia .masa în timpul verii, la răcoare. Masa pe care se mănâncă e în felul celor din sălile de mâncare din mănăstirile catolice, neuzitându-se la valahi mese ovale, sau rotunde, în mijlocul odăiei. Comesenii se aşează de o parte şi de alta a mesei, pe bănci lungi, cu spătare acoperite cu lăicere. Capul mesei e rezervat stăpânului casei, sau unei persoane cu vază. Faţa de masă e din pânză de casă lucrată din in foarte subţire, ca şi şervetele, dar când acestea nu ajung pentru .numărul comesenilor, atunci se servesc de un ştergar lung, cu care se acoperă de, obicei farfuriile şi tacâmurile, şi cu care comesenii îşi potrivesc câte o porţiune în loc de şervet. Până se serveşte masa invitaţii se întreţin cu gazda în odaia sa, unde se serveşte vutcă şi se aduce apă pentru spălatul mânilor; îşi scot apoi antereele pe care le prind numai într-o copcă la guler, rămănând mânicile atârnate în lung, la spate. Acesta e un act de bună cuviinţă pentru invitaţi. Preotul, care de obiceiu nu lipseşte, spune un Tatăl nostru în greceşte sau slavoneşte, şi binecuvintează masa. Fiecare se aşează apoi după rang, şi după ce_; preotul moaie o bucată de pâne în mâncarea adusă, ceilalţi îşi fac cruce şi înclinându-se uşor spre gazdă începe masa. Dacă e zi de sărbătoare îşi urează reciproc sănătate şi aceiaşi întâlnire pentru anul viitor după care stăpânul casei, după ce-şi face din nou cruce, bea primul pahar cu vin. La valahi nu e obiceiul să se ceară de băut, ci se aşteaptă invitaţia gazdei care oferă de băut în acelaş pahar, care trece din mână în mână; străinul deprins cu altă igienă se; acomodează cu greu la acest obicei.

Mesele lor sunt foarte îmbelşugate, dar mâncărurile nu sunt bine gătite şi ceea ce e mai rău, e că sunt servite destul de reci, căci în Valahia bucătăriile sunt în; fundul curţilor şi deci departe de casă. Valahii au oroare de mâncare de broaşte, broaşte ţestoase sau melci; s-au introdus însă în ultimul timp melcii, cari se mănâncă cu multă poftă, mai ales în postul Paştelur şi se trimit chiar soldaţi la Târgovişte, în locurile unde se află mănăstirea franciscanilor, ca să caute melci pentru masa Domnitorului. După masă toată lumea se întoarce în odaia unde s-a servit vutca, şi acolo îşi spală din nou mânile şi gura. Pentru acest scop apa e adusă în lighene turceşti, de aramă spoită, cu capace găurite, lucrate cu multă artă, şi aduse special din oraşul Serai din Bosnia, unde m-am oprit 2 săptămâni, în Martie 1710, în călătoria mea, prin Belgrad, spre Valahia. După spălat se aduc cafele, unii mai beau înainte un pahar cu vin, iar narghileaua e oferită odată cu cafeaua. În sfârşit boierii îşi pun antereele şi, după mulţumirile cuvenite, încalecă fiecare şi se întorc acasă pentru somnul de după masă, obicei ce există nu numai în zilele lungi de vară ci şi în cele de iarnă. Somnul e uşurat şi de vinurile servite din belşug la masă, fără însă să fi ameţit pe invitaţi. Cucoanele sunt superstiţioase, şi nu mă pot opri de a nu nota curiosul obicei, când se iveşte o boală contagioasă. Se adună un număr de femei şi timp de 24 ore ţesă, torc şi coasă o cămaşă de cânepă, cărei îi dau foc în mijlocul curţii, şi-n felul acesta cred că, împreună cu cămaşa, a ars şi epidemia.

Copiii sunt îmbăiaţi zilnic pînă la vrîsta de 7-8 ani. Doica nu uită să facă copilului un semn negru pe frunte contra deochiului; leagănele sunt necunoscute în Valahia, dar se întrebuinţează un fel de cutie de lemn, pătrată, cu fund de pânză tare, peste care e aşternut un postav roş, apoi perna şi învelitoarea copilului. Cutia e prinsă de un piron în tavan, prin patru coarde roşii în formă de piramidă, iar dădaca, din patul ei, leagănă cutia când copilul se deşteaptă. Casele sunt foarte curate, şi prin odăi sunt împrăştiate ierburi mirositoare ca pelin, rută, jaleş, mintă, cimbru Şi alte ierburi, care împrăştie un miros plăcut şi sănătos. Valahii detestă obiceiul de a ţine în casă vase pentru necesităţi de noapte, şi în toiul iernii se duc la locul comun, situat departe, la extremitatea clădirii. De asemene sunt indignaţi contra chirurgilor cari se servesc de cadavre omeneşti pentru anatomie ; chirurgii au apărut în ultimul timp în Valahia, şi trebue să fie atenţi faţă de această prejudecată a valahilor, care merge până a-i numi contaminaţi, în limba lor spurcaţi, şi în acest caz, medicul e boicotat chiar în cazuri urgente, ca luare de sânge sau altă operaţie chirurgicală. Valahii, mai ales femeile, pretind a cunoaşte mai simple şi mai practice leacuri medicale pentru vindecarea bolnavilor, cari mor, cred ei, numai în urma intervenţiei medicilor. Oamenii înţelegători însă respectă pe medic. Medicul Prim e foarte bine plătit de Visterie (Tezaurul public), cu două mii de galbeni pe an, afară de tain zilnic, de pâne pentru servitori, de carne, lumânări de său şi de ceară etc., deosebit daruri din toate părţile; mai ales medicului care a reuşit să redea sănătatea vreunui boier bolnav, răsplata e cu atât mai mare, în bani şi un cal de preţ. Valahii sunt deci mărinimoşi, mai cu seamă faţă de străini, dar sunt şi răsbunători şi nu uită insulta nici odată, nici faţă de proprii părinţi. Sunt plini de curtoazie între ei, şi începutul şi sfârşitul unei urări e sănătatea; când se întâlnesc valahi de aceiaşi situaţie socială, îşi strâng mâna dreaptă, scoţând pălăriile, şi fac gestul, simulând sărutarea reciprocă a mânii. Când unul e de o situaţie socială inferioară, sărută mâna boierului, atingând apoi cu fruntea mâna sărutată. Femeile din clasa de mijloc sunt deasemenea foarte respectuoase, sărută şi ele mâna boierului pe care o ating apoi de obrazul lor. Cucoanele din clasa boierească trăiesc foarte rezervate, neavând relaţiuni sociale. Servitorul pedepsit de boier cu bătaia, vine şi el de sărută mâna boierului, promiţând că nu va mai repeta greşala făcută. Femeile, la trecerea unei persoane mai de seamă, se ridică repede, în semn de respect. Ocupaţia obicinuită a femeilor în Valahia e ţesutul. Războaiele de ţesut se ţin în subsolurile caselor boiereşti, iar din pânza lucrată, care e îngustă de 3/4 de cot, se fac cămăşi, cari se poartă lungi până la pământ şi sunt brodate cu flori de matasă, şi ismene cu brâu brodat de care nimeni nu se poate lipsi, nici ziua nici noaptea. Fetele .şi ţigancele roabe lucrează în odaia jupânesei năframe brodate cu flori de matasă şi cu fire de aur, care se oferă apoi la ocazii solemne, sau la vizite de feţe bisericeşti, când jupâneasa oferă preotului năframa .şi-i sărută mâna. O credinţă superstiţioasă de care ţin şi catolicele născute în Valahia, este că Vinerea Mare e oprită orice lucrare cu acul, căci în acea zi Fiul Domnului a suferit atîtea înpunsături.

Valahii sunt foarte meşteri în ori care meserie. Sunt sprinteni la călărie, ageri în mânuirea săbiei şi arcaşi dibaci; dacă ar fi instruiţi în ştiinţa militară ar face mari progrese. Cât priveşte de meserii mecanice ei reuşesc admirabil. Deprind uşor tot ce văd, şi nu e lucrare manuală pe care să n-o imită, fie de industrie turcă sau veneţiană: am văzut un tânăr servitor din casa Cantacuzinilor care deprinsese atât de bine desemnul, că lucrările sale păreau clişeie în aramă. Un altul, fratele unui negustor cunoscut în Veneţia, din acei ce importează aci mărfuri din Valahia, a copiat atât de bine unele picturi bisericeşti din Veneţia, că întorcându-se în ţară, a pictat diverse icoane, între care pe sfântul Francisc îngenunchiat, primind stigmatizarea, care, se poate vedea pe altarul bisericii catolice din Târgovişte. Cât priveşte industria sticlăriei, era o fabrică la 2 mile italiene departe de Târgovişte, care producea o sticlă foarte transparentă şi curată, cu toate că era de culoare albastră ; se aducea din Polonia o sticlă mai albă, dar plină de pete şi alte defecte, care nu suporta comparaţia cu cea fabricată în Valahia. Boierii însă, ca şi străinii, obişnuiţi cu risipa, importau cristaluri din Ungaria şi din Boemia, care erau aduse de două ori pe an, de negustori ce vin din Lipsca şi cu alte mărfuri. Dar stărui mai ales asupra dibăciei cu care valahii izbutesc în orice meşteşug de provenienţă italiană, nemţească, franceză etc., mai curând ca în cea turcească. Am văzut clişeie în lemn şi aramă pentru trebuinţele tipografiei, a cărui director pe timpul meu, era Antim, Mitropolitul Valahiei, de naţionalitate georgiană care, sclav în tinereţă, ajunse graţie; talentului ce-i dăruise D-zeu până la cea mai înaltă treaptă eclesiastică, de unde, mai apoi, avu un sfârşit tragic, cum vom vedea la finele acestei lucrări. Tipografia e instalată în Mănăstirea Mitropoliei Valahiei, şi; posedă litere arabe, greceşti, româneşti şi slave. Lucrătorii tipografi sunt valahi, instruiţi în această artă de meşteri, elevi ai însuşi Mitropolitului Antim.

   Sursa: Anton Maria del Chiaro, Revolutiile Valahiei