Monarhia la mijlocul secolului al XVII-lea în Transilvania

     În Principatul Transilvaniei, politica de consolidare a autorităţii puterii centrale cunoaşte o puternică dezvoltare sub principii Gheorghe Rákoczi I (1630-1648) şi Gheorghe Rákoczi al II-lea (1648-1657). Cel dintâi a înfruntat cu succes atât încercarea nobililor din principat de a anula rezultatele domniei anterioare, cât şi tendinţele nobilimii catolice din Ungaria Superioară care năzuia să încorporeze Transilvania. Consolidarea domeniului princiar, sporit prin masive confiscări de pământ de la nobilii infideli, a oferit un reazem economic însemnat puterii centrale, permiţându-i să readucă la supunere Stările. Domnia lui Gheorghe Rákoczi I s-a stabilizat după biruinţa câştigată la Salonta asupra turcilor (1636) care, neîncrezători în politica lui, au încercat să-l înlocuiască de la conducerea ţării.

       Urmărind direcţia antihabsburgică şi anticatolică a predecesorului său, Gheorghe Rákoczi I a reactivat intervenţia Transilvaniei în Războiul de 30 de ani. În urma alianţei încheiate la Alba Iulia cu Suedia şi Franţa (16 noiembrie 1643) el cucereşte, cu asentimentul Porţii, o mare parte a Ungariei Superioare. După operaţiuni militare cu succese alternative, Rákoczi încheie la Linz pacea cu Habsburgii (29 august 1645), care confirmă apartenenţa la principat a celor şapte comitate din nord-vestul Transilvaniei.

        Un indiciu însemnat al consolidării puteri princiare, a fost preluarea fără dificultăţi a succesiunii de către fiul său. Aureolat de prestigiul câştigat în Războiul de 30 de ani şi de participarea Transilvaniei la pacea din Westfalia (1648) ca stat independent, Gheorghe Rákoczi al II-lea a făcut proiecte grandioase care aveau să se dovedească nerealiste. El s-a străduit să-şi subordoneze Ţara Românească şi Moldova, iar apoi a încercat să obţină, cu forţa armelor, coroana polonă. Eşecul expediţiei lui Rákoczi în Polonia (1657) şi intervenţiile otomanilor pentru a pune capăt acţiunilor sale care îi ameninţau interesele au declanşat criza domniei sale în Transilvania. Intervenţia militară otomană a readus ţara într-o mai strânsă dependenţă faţă de Poartă şi a deschis calea reafirmării puterii nobiliare. încercarea lui Ioan Kemeny (1661) de a continua în colaborare cu Habsburgii, politica antiotomană a expus ţara unei intervenţii militare a puterii suzerane, care s-a încheiat cu desemnarea unui nou principe în persoana lui Mihail Apafi (1661-1690), prin reprezentanţii sultanului şi simulacrul unei alegeri dietale în 14 septembrie 1661.

         Înclinat mai mult spre îndeletniciri intelectuale decât spre cele de guvernământ, Mihail Apafi lasă în seama reprezentanţilor facţiunilor nobiliare treburile publice. Autoritatea principelui se deteriorează, în condiţiile în care nobilimea se manifestă puternic în viaţa politică şi socială. Domeniile principatului decad sau sunt înstrăinate în avantajul nobilimii, puterea centrală pierzând astfel un important suport material al independenţei. Scena politică a ţării rămâne dominată de nobilime, de lupta facţiunilor nobiliare, aflate în permanente dispute pe tema autorităţii în stat. Aşa se explică, de altminteri, că la intrarea oştilor austriece în Transilvania, Habsburgii negociază  cu reprezentanţii nobilimii.

         Datorită însemnătăţii crescânde a românilor din Transilvania, în contextul raporturilor cu Ţara Românească şi Moldova, principii calvini din secolul al XVII-lea conferă Mitropoliei Ardealului, cu aceleaşi intenţii de a-i atrage la calvinism, o serie de diplome privilegiale. Solicitate de mitropoliţii români, diplomele continuă linia politică inaugurată de Mihai Viteazul, stipulând emanciparea din iobăgie a preoţimii. Principii, interesaţi în consolidarea calvinismului, prelungesc cu insistenţă prozelitismul în condiţiile în care Contrareforma se dovedea activă în spaţiul ortodoxiei. Încercând calvinizarea comunităţilor româneşti prin introducerea de inovaţii sub aspect dogmatic şi prin subordonarea Mitropoliei Ardealului superintendentului calvin ei urmăresc fortificarea Reformei. Numirea lui Sava Brancovici în 1656 de către Gheorghe Rákoczi al II-lea a coincis cu lărgirea jurisdicţiei Mitropoliei asupra altor teritorii din Transilvania. Noului ierarh nu i se mai impun

condiţii calvinizante, posibil din cauza împrejurărilor create de pregătirea campaniei în Polonia. Activitatea lui Sava Brancovici s-a orientat spre obţinerea reconfirmării diplomelor care interesau statutul social al preoţilor români; această acţiune a fost dublată de măsurile adoptate de sinoadele convocate care au stabilit îndatoririle protopopilor, condiţiile de numire a preoţilor, potrivit pregătirii lor, alfabetizarea în incintele bisericilor şi oficierea slujbei în limba română.

        Raporturile puterii centrale cu Mitropolia şi în general ridicarea prestigiului instituţiei ecleziastice româneşti, datorită consolidării ei interne, prin măsuri de organizare, se explică şi prin noua optică a Stărilor privilegiate. Ele abandonează ideea secolului precedent, de organizare a unei

biserici româno-calvine, desfiinţată sub acţiunea Contrareformei la sfârşitul secolului al XVI-lea, în favoarea acceptării formulei unei Mitropolii ortodoxe subordonate autorităţii principatului calvin sau în forma unor comunităţi calvine române sub jurisdicţia superintendentului. Principii au intuit pericolul pe care îl putea reprezenta, sub raport constituţional, o instituţie româno-calvină, susceptibilă de integrare în sistemul religiilor recepte. Ca atare, ei renunţă la ideea episcopatului calvin, comunităţile româno-calvine intrând sub autoritatea superintendentului bisericii oficiale. În schimb s-a admis funcţionarea Mitropoliei Ardealului, fără să se abandoneze inovaţiile instituţionale şi dogmatice calvinizante, cu avantajul care decurgea din menţinerea Mitropoliei ortodoxe în limitele statutului de  inferioritate al unei religii nerecepte, tolerate.

         

  Sursa: Pompiliu Teodor, Istoria romanilor