Decapitarea Principelui Brâncoveanu şi a celor 4 fii ai săi

Imbrohorul, după ce comunică lui Brâncoveanu gravele acuzaţiuni din partea Sultanului, ascultate cu demnitate de el, ordonă supunerea lui ca şi a fiului cel mare la grele torturi, pentru a zmulge mărturisirea averii lor. După ce mărturisiră toate, după 5 zile, Duminecă în 26 August, Adormirea Sf.Fecioare, în prezenţa Sultanului care sta la o anumită distanţă, imbrohorul supuse pe Voevod la un nou interogator, la care Brâncoveanu răspunse fără frică, după care, la un semn, se apropie gealatul. Când Brâncoveanu ii văzu că se apropie cu sabia în mână, făcu o scurtă rugăciune, şi se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte: fii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru.

Primul decapitat fu Văcărescu, apoi prinţişorul cel. mic Mateiaş, şi al treilea fiu Răducanu, (care urma, să facă nunta după învoirea Vizirului), după care fură decapitaţi Ştefăniţă şi Constantin, cel mai mare, iar la urmă, nenorocitul Voevod, părintele lor, care a fost spectator la această cruzime şi barbarie.

După tragedie Sultanul se îndepărtă iar capetele celor ucişi fură purtate prin oraş, pe prăjini. Se strânse lume multă în jurul acestor cadavre iar Marele Vizir, temându-se de vre-o răscoală, căci însă-şi turcii se îngroziseră de atâta nedreptate, ordonă aruncarea cadavrelor în mare, de unde, pe ascuns, fură pescuite de câţiva creştini şi îngropate într-o mănăstire numită Calchi, nu departe de Constantinopol.

În ce chinuri se zbătea nenorocita Doamnă, când i se aduse vestea uciderii iubitului ei soţ şi a scumpilor ei fii, îşi poate oricine imagina. Eu, care 4 ani neîntrerupţi am avut onoarea de a fi în intimitatea acestor prinţi, nu-mi pot aminti această teribilă catastrofă fără a vărsa lacrimi. Doamna Măria se găsea atunci închisă cu nepotul, nora şi ginerii ei. Câţiva binevoitori se înterpuseră pentru a obţine de la Vizir, în schimbul sumei de 50.000 galbeni, eliberarea acestor nenorociţi, sperând că sângele vărsat va fi slăbit furia turcilor. Banii fură împrumutaţi cu enorma dobândă de 30°/₀ Dar câtă eroare! Neîmpăcaţii lor duşmani din Valahia, găsind noi calomnii, trimiseră Vizirului 40.000 galbeni pentru anularea liberării celor închişi, care fură exilaţi la Kutajeh, de unde, după 3 ani, fură liberaţi şi înapoiaţi în Valahia, câteva luni după uciderea de către nemţi la Petervaradin, a aceluiaş vizir, Ali-Paşa.

Să ne întoarcem în Valahia pentru a urmări purtarea Principelui Ştefan Cantacuzino.

Puţin după întronarea sa trimete 2 boieri ca agenţi la Constantinopol, şi obţine în schimbul unei mari sume de bani confirmarea alegerii sale. Îşi face intrarea solemnă în ziua de Sft. Gheorghe, într-o Vineri dimineaţă, având marele penaci pe cap şi celelalte însemne pentru astfel de ocaziuni trimese de Poartă. Era surprinzător faptul că Principele Ştefan alese, între agenţii săi, pe un boier, dintr-o familie a cărei descendenţi au fost, faţa de toţi domnitorii, intriganţi şi nestatornici. Fără îndoială că împrejurările politice l-au îndemnat la acea alegere pentru a grăbi exterminarea Brâncovenilor, ceia ce acel reprezentant îndeplini fără greş. Cantacuzino, pe de altă parte, voia să-şi inaugureze domnia cu o acţiune însemnată, care să preocupe populaţia şi să o distragă de la convingerea obştească, de vina sa în destituirea lui Brâncoveanu. Adună deci, a treia Duminecă după Paşti, în Mitropolia din Bucureşti, boierimea, clerul monastic si mirean şi populaţia, şi după liturghie se comunică asistenţei decretul, prin care, sub severe afurisenii confirmate de Patriarhul din Constantinopol ca şi de Mitropolitul ţării, e interzis oricărui voevod de a mai putea impune, în viitor, darea numită văcăritul, ca şi oricui va cuteza să mai propuie acest impozit. Văcăritul a fost o dajdie, de o treime de galben de fiecare cal sau vită, introdusă cu mult înaintea lui Şerban Cantacuzino, şi care producea anual o mare sumă de bani, cunoscând nenumăratele cirezi şi herghelii din Valahia. Scuti apoi de orice impozit preoţimea, cu impunerea însă de a celebra, în fiecare an, o liturghie pentru domn. Jubilase, cu drept cuvânt, clerul pentru această operă evlavioasă, şi binecuvânta pe Şerban, dar se folosi prea puţin de ea cum vom arăta mai departe. Mai ordonă dărâmarea sinagogii evreilor, cu toate că se afla pe un loc retras, interzicându-le de a se mai putea ruga în adunări.

Astfel de demonstraţiuni zeloase faţă de cele religioase erau de natură să impresioneze mintea poporului. Se arătase foarte drăgăstos şi faţă de preoţii franciscani, mărturisindu-mi chiar într-o dimineaţă, când avui onoarea de a lua masa cu el, ceea ce se întâmpla ori de câte ori lua masa în mod privat, intenţiunea de a dărui materialul necesar restaurării bisericuţei noastre din Bucureşti, care sta să se dărâme, cu condiţia de a nu ridica clopotniţă, pentru a nu isbi în ochii turcilor. Îi răspunsei că va face o faptă pioasă, cu atât mai mult cu cît biserica e închinată Sft. Ştefan, Primul. Martir, al cărui nume poartă şi înălţimea Sa.

Avea în sfârşit planuri mari, neîndoindu-se că domnia, avea să-i fie de lungă durată.

Obicinuia odată pe săptămână cel puţin, să viziteze pe părintele său, Constantin Stolnicul, cu care se întreţinea până în miezul nopţii, întreţinea corespondenţă cu nemţii, moscoviţii şi polonii, din ordinul Marelui Vizir, care socotea să afle, pe această cale, activitatea acestor trei puteri.

Opri mai cu seamă pe noi străinii, sub straşnice pedepse, şi sub orice pretext, de a corespunde cu amicii noştri. A interzis intrarea în ţară a foglietelor (gazete) tipărite pentru aflarea ştirilor şi, lucru curios, oprise chiar intrarea calendarelor din Veneţia. Era o provocare, ieşită dintr-o minte confuză şi coruptă, socotită drept sistem politic, care nu avea alt scop decât intenţia urăcioasă de a traduce gazetele din limba, italiană în cea grecească, şi a reda, după capriciul său, chiar în mod falş, acele ştiri cari puteau influenţa mintea cetitorilor.

În acest timp Marele Vizir pregăti, grabnic şi în taină, războiul Moreiei. Porunci Principelui Ştefan ca, sub pedeapsă de moarte, să pregătească, în cutare termen, două mii de care cu câte patru boi şi tot atâţi oameni de fiecare car, deosebit atâtea mii de saci de făină de orz, precum şi unt, şi miere în mare cantitate. În plus ceruse şi plată anticipată a tributului pe un an. De la începutul domniei încă, Principele Ştefan închide agenţii lui Brâncoveanu cari administrau imensele sale venituri şi, prin bătăi şi alte maltratări, isbuti să le stoarcă mari sumi de bani. Totuşi sumele acestea neajungând să astâmpere necontenitele cereri de bani din partea turcilor, Principele Ştefan decretează câteva împrumuturi, care aveau să fie acoperite de către boieri şi negustori; împrumuturi pierdute, căci zilele guvernării, ca şi ale vieţii sale, erau numărate.

Crudul Vizir nu se da înlături de la orice ar fi putut satisface lăcomia şi ambiţia Sultanului. El declară într-o zi acestuia că vrea să facă război creştinilor, fără a atinge tezaurul împărătesc. Demnitarii turci, cari se întoarseră din campania de la Petervaradin, îmi comunicară, în trecerea lor prin Valahia, că nici un alt Vizir n-a zugrumat atâtea paşale, în scopul de a le confisca averile. Faptul de a fi bogat era de ajuns motiv pentru pierderea vieţii şi averii, cu atât mai mult când cineva era în graţiile Sultanului. Unul din aceştia a fost imbrohorul însărcinat cu aducerea bogăţiilor lui Brâncoveanu la Constantinopol. Vizirul cunoştea dragostea Sultanului pentru acesta, a cărei fiică în etate de 7-8 ani, era crescută la Curtea împăratului şi destinată a-i fi soţie, când va ajunge vrâsta necesară. Împăratul obicinuia să viziteze în acest scop pe imbrohor de două ori pe săptămână, şi totuşi Vizirul puse la cale pierirea lui. Se întâmplase la Bender o răscoală care reclama prezenţa unui şef iscusit care să o înăbuşe, şi Vizirul, în semn de mare cinste, numise paşă de Bender pe imbrohor, cu gândul viclean de a scăpa de un rival. Noul paşă îşi ocupă postul la Bender, dar după câteva luni Vizirul ordonă în taină unor demnitari de acolo, de a-i trimite o plângere cu diferite acuzaţiuni contra paşei. Plângerea ajunse în mânile Sultanului, care chemă pe Vizir să o cetească. Vicleanul Vizir se prefăcu a fi uimit de conţinut, zicând că nu se îndoise nici odată de fidelitatea paşei şi de meritul său de a se bucura de înalta favoare a Sultanului, dar ceea ce e regretabil, e că paşa împreună cu Principele Ştefan şi-au însuşit multe bijuterii din inventarul lui Brâncoveanu, ceia ce ştie în mod cert de la câţiva boeri din Valahia. Sultanul, atins în lăcomia sa, furios, porunceşte uciderea lor. Vizirul dădu atunci ordin grabnic de spânzurarea paşei de Bender, iar capul său să fie trimes la Constantinopol. În acest fel scapă de un rival, dar lipseşte pe Principele Ştefan de un puternic protector.

Domnitorul fu întristat la aflarea ştirii de pierderea amicului său, dar nu se gândea nici de cum la o eventuală pierdere a tronului şi a vieţii, cu toate că un amic credincios (şi am fost personal martor la aceasta) îi atrase atenţia în mod curajos, că astfel de împrejurări trebuie să-i servească de învăţământ pentru propria sa cauză. Totul era însă de prisos, căci depunerea lui Cantacuzino era hotărâtă de Vizir, rămănând numai alegerea noului domn într-o persoană de încredere. Câteva rude apropiate de ale Principelui Ştefan, împreună cu o parte din boierime, lucraseră sotto mano în favoarea numirii lui Mihai Racoviţă, detronatul Domn al Moldovei. Dar Vizirul, în urma războiului nedrept şi crud contra Moreei, considerând inevitabil războiul cu nemţii, găsise cu cale să numească în scaunul Valahiei, pe Principele Nicolai Domnul Moldovii, fiul vestitului Alexandru Mavrocordat, şi trimeterea în Moldova în locul acestuia pe Mihai Racoviţă, actualul Domnitor.

Sursa: Anton Maria del Chiaro, Revolutiile Valahiei