Viata in epoca bronzului

      Comunităţile umane practicau o economie diversificată şi intensă aşa cum se dovedeşte prin descoperirile arheologice. În cadrul ei, locul principal îl ocupau activităţile legate de procurarea hranei. Prin evoluţia continuă şi îndelungată comunităţile căpătaseră experienţa necesară pentru o exploatare optimă a mediului înconjurător conform nivelului tehnologic de care dispuneau. Cultivarea plantelor este atestată de numeroase râşniţe din piatră sau seminţe descoperite în aşezări, uneori şi în morminte, precum şi prin analize de polen efectuate. La şfârşitul epocii bronzului avem nu mai puţin de trei tipuri de seceri folosite la: seceratul cerealelor, fâneţelor, stufărişurilor, nutreţului pentru animale. Recolta a fost depozitată în hambare, în vase mari de provizii sau în gropi cu pereţi groşi pregătiţi special în acest scop. Acestea reprezentau aşezări-dependinţă, mai mult sau mai puţin sezoniere, legate tocmai de cultivarea plantelor, de fapt agricultura propriu-zisă, cu plugul, făcută în funcţie de sezon. Utilizarea plugului este documentată prin brăzdarele din corn şi printr-o serie de reprezentări rupestre.

        Dezvoltarea agriculturii a avut repercusiuni şi asupra intensificării creşterii animalelor. După resturile osteologice găsite în aşezările acestei epoci s-a constatat că accentul era pus pe creşterea bovinelor cărora le urmau porcinele şi ovicaprinele, proporţiile fiind diferite în funcţie de zone. Alături de bovine calul era unul dintre animalele folosite pentru tracţiune dar şi pentru luptă. Numeroase miniaturi de care sau de roţi de care atestă pentru epoca bronzului utilizarea acestui vehicul tras de boi sau de cai.

        Vânătoarea, pescuitul şi uneori culesul completau tehnicile de subzistenţă ale epocii, dar fără ca vreuna dintre ele să capete o importanţă economică deosebită. Vânătoarea este documentată de oasele de animale sălbatice. Erau vânate cu predilecţie cervideele si suidele, însă şi alte specii cum ar fi lupul, vulpea, castorul. Rolul economic al acestei îndeletniciri nu se reduce numai la procurarea hranei, ci rezolvă parţial problema îmbrăcămintei şi furnizează materie primă pentru unelte (în special cerbii) sau podoabe (colţii de mistreţ). Mijloacele pentru vânat în epoca bronzului au fost deja multiple. De la vânătoarea primitivă prin încercuiri, goane, capcane, plase se trece la folosirea arcului. Trebuie menţionat în această privinţă pentru exemplificare vârful de săgeată de la Braneţ (jud. Olt), dintr-o aşezare de tip Glina, piesă deosebit de frumoasă, prelungă, cu baza concavă, mult adâncită formând doi colţi în jos, arcuiţi şi ascuţiţi sau vârfurile de săgeţi din obsidian de la Medieşu Aurit-Potău. Pe lângă arc ajung să se folosească armele de bronz (lancea, suliţa, chiar şi toporul), care ajung tot mai frecvente.

         Meşteşugurile casnice ca torsul şi ţesutul asigurau în primul rând îmbrăcămintea ele fiind atestate prin descoperirea unor fusaiole sau greutăţi de lut pentru războaiele de ţesut verticale.

        Dintre ocupaţiile cu caracter economic din epoca bronzului se distinge fără îndoială ca printre cele mai importante olăritul. Practicat în cadrul fiecărei comunităţi aşa cum o dovedeşte cantitatea imensă de ceramică descoperită, olăritul asigura comunităţilor respective atât nevoile casnice (olăria de uz comun) cât şi cele de ordin ceremonial (vesela de lux şi ceramica funerară).     

        Cea mai spectaculoasă activitate economică a epocii bronzului este metalurgia bronzului şi a aurului. Varietatea tipurilor de obiecte, inovaţiile tehnice, măiestria şi gustul artistic remarcabil cu care sunt executate produsele de aur sau bronz oglindesc stadiul înaintat la care a ajuns societatea din acea vreme. Cercetările arheologice au identificat pe teritoriul României adevărate centre de prelucrare a bronzului (Sarata Monteoru, Pecica, Năeni) în care s-au descoperit ateliere documentate prin tipare pentru diferite piese (vârfuri de lance, topoare, securi, obiecte de podoabă), piese finite, materie primă (bare) sau resturi (zgură, resturi de turnare).

        Practicarea metalurgiei bronzului şi producerea de unelte, arme şi podoabe din acest aliaj a întâmpinat o serie de greutăţi care au împiedicat generalizarea folosirii lor; piatra, osul şi alte materii prime transmise de moştenirea neolitică joacă mai departe un rol important, după cum am precizat şi mai sus şi nu vor fi eliminate decât extrem de încet din sectorul de bază al mijloacelor de producţie pentru a fi înlocuite cu noul metal. Arama şi cositorul precum şi bronzul, aliajul acestora, erau metalele cele mai de seamă; bronzul dădea unelte şi arme utilizabile dar nu putea înlocui uneltele de piatră. Aceasta n-o putea face decât fierul dar oamenii nu se pricepeau încă să-l extragă. Bronzul rămâne de-a lungul întregii epoci un metal scump, obţinerea şi prelucrarea lui fiind legate de dificultăţi economice şi tehnice serioase. Numai în puţine locuri se găseau minereuri de aramă apte a da o producţie satisfăcătoare de metal, în condiţiile unor procese primitive de extracţie şi de reducere. Şi mai rare erau zăcămintele de cositor, de antimon sau de arsen, înlocuitoare posibile si folosite ale cositorului, fapt care făcea ca obţinerea bronzului sa depindă de legăturile de schimb la mari distanţe. Extracţia şi reducerea minereului, topirea aramei şi amestecul cu cositor în anumite procentaje de care depindea calitatea aliajului rezultat, turnarea în tipare a pieselor dorite, toate aceste procedee tehnologice necesare pentru realizarea obiectelor de bronz presupuneau o experienţă, cunoştinţe şi îndemânări greu de obţinut şi care, ţinând seama de natura lor secretă în societăţile de pe treapta orânduirii comunei primitive, nu se transmiteau decât în cercuri răatrânse.

        Alături de metalurgia bronzului, prelucrarea aurului cunoaşte în această epocă un progres însemnat. Se cunosc numeroase tezaure cum sunt cel de la Perşinari, Ţufalău, Şmig, Ostrovu Mare ale căror piese au fost lucrate din aur extras din nisipurile aurifere din Munţii Carpaţi.

         Schimbul între diferite aşezări sau culturi este documentat prin prezenţa frecventă a unor importuri ceramice dar şi prin aceea a unor bunuri deosebite cum ar fi armele sau podoabele (mărgelele din faianţă sau chilimbar) ceea ce dovedeşte din plin că lumea epocii bronzului la nordul Dunării participa activ la schimbul la mari distanţe, de pe litoralul baltic şi până la Marea Egee.

Aşezările în perioada bronzului sunt tot mai des situate în puncte protejate natural, pe înălţimi, pe vârfuri de deal, în vecinătate de ape. Aceasta denotă necesitatea de a se apăra şi existenţa acelor conflicte înarmate care, în prima vârstă a fierului iau caracterul unor adevărate războaie de jaf. Aşezarea fortificată formează sediul ginţilor patriarhale şi în jurul ei se întind, pe teritoriul destinat folosinţei tribului, aşezări mai mici şi gospodării răzleţe. Locuinţele sunt în general modeste, de tipul colibelor din nuiele împletite şi acoperite cu paie, dar este semnificativ faptul că în această vreme apare sanctuarul, amenajare arhitectonică cu caracter special. În acest sens de un remarcabil interes este aşezarea de la Monteoru înzestrată cu un fel de acropolă prevăzută cu platforme de piatră, sanctuare îngrădite şi turnuri de supraveghere. Fără să constituie o anticipare directă a ansamblului de sanctuare de la Sarmizegetusa, aşezarea cu acropolă de la Monteoru corespunde unui fenomen de ordin spiritual care a avut importante consecinţe şi în domeniul artistic.

       Datorită creşterii productivităţii muncii şi a producţiei în urma dezvoltării metalurgiei şi a progreselor obţinute în agricultură şi în creşterea vitelor, are loc prima mare diviziune socială a muncii care a constat în separarea triburilor de păstori de triburile de agricultori şi de cele ale vânătorilor marini. Unii cercetători vorbesc de o asemenea separare încă de la baza neoliticului. Această idee care este mei veche s-a crezut o vreme că poate să fie susţinută pe baza descoperirilor făcute în Orientul Mijlociu (peştera Belt la Ghar-i-Kamarband). Aceasta nu corespunde realităţii înfăţişate de toate celelalte staţiuni neolitice preceramice cunoscute din Orient. S-a demonstrat pe această bază că primii neolitici au practicat o economie mixtă şi că de o separare a celor două ramuri principale ale economiei nu poate fi vorba decât atunci când progresele realizate permiteau pe de o parte obţinerea unui surplus de produse absolut necesare efectuării schimbului intertribal şi pe de altă parte o mai completă folosire a solului, chiar şi a aceluia care nu era favorabil agriculturii. Realizarea primei mari diviziuni sociale a muncii a creat condiţiile unei intensificări şi permanentizări a schimbului intertribal, ceea ce va duce la posibilitatea acumulării unei cantităţi mai mari de bunuri în mâna şefului de trib, prin intermediul căruia se făcea schimbul. Dar diviziunea muncii capătă o semnificaţie deosebită atunci când este intracomunală şi când şi schimbul este intracomunal. Este vorba de cea de-a doua diviziune socială a muncii, care a constat în separarea meşteşugarilor de restul producătorilor. Necesitatea separării meşteşugarilor a apărut în urma complicării însăşi a proceselor de realizare a unor produse, ceea ce presupune o tot mai mare specializare prin sporirea cererii de produse meşteşugăreşti în comunitatea respectivă.

       

        Sursa: Horedt K., Istoria societăţii primitive

                   Istoria Românilor, vol. I