Reforma agrara din anul 111 i.Hr.

 In 111 a. Chr., au fost adoptate noi legi agrare, pe care tradiţia – bazată pe Appianus – le atribuie tribunului Spurius Thorius.

Împroprietăririle anterioare, cele ale lui Sp. Cassius din 496 a. Chr., ale lui Sp. Maelius şi M. Metellus din 416 a. Chr., cele din 383 a. Chr. şi din 232 a. Chr. comportau numai posesiunea. Legile licinio-sextiene din 367 a. Chr., prevăzând limitarea uzufructului, nu evocă nici ele decât posesiunea. Împroprietăririle Gracchilor prevedeau o redevenţă către Stat; or acestei redevenţe este în contradicţie cu exercitarea deplină a dreptului de proprietate.

În legătură cu reforma din a. 111 a. Chr., textul lui Appianus menţionează trei legi: a) prima, permite beneficiarilor legii semproniene să-şi vândă loturile; b) a doua, suspendă distribuirile de loturi din ager publicus şi stabileşte un vectigal (impozit provenit din arendă) asupra ocupanţilor, al cărui venit va fi împărţit între săraci; c) a treia, suprimă vectigalul.

Aşadar, reforma din a. 111 a. Chr. a regularizat vectigalul – limitându-i efectele în timp şi în spaţiu – şi I-a promovat prin urmare la proprietatea deplină, pe calea stingerii vărsămintelor, pe deţinătorii de pământuri donate, atribuite sau deţinute de un timp nedeterminat.

Dacă reforma din a. 111 a. Chr. i-a deposedat de venituri însemnate pe publicanii care arendaseră perceperea impozitului, dacă ea a consolidat aristocraţia în proprietatea acestor terenuri recunoscând că posesiunea lor echivalează cu un titlu de proprietate, ea i-a făcut să beneficieze de acelaşi drept pe proprietarii mijlocii care, la fel ca cei mari, încălcaseră domeniul public. Prin urmare, această lege pare a fi evenimentul major al economiei agrare din sec. II a. Chr.: ea confirmă proprietatea şi extinde individualitatea pământurilor.

Astfel, dacă latifundia erau consolidate în uzurpările lor, proprietarii mici şi mijlocii se ridicau la viaţa economică şi socială. Cealaltă urmare a legii lui Thorius este privarea Statului de un venit fiscal însemnat, îmbogăţindu-i, în acelaşi timp pe marii proprietari, scutiţi de atunci de vectigal.

Urmează apoi, în a. 109 a. Chr., lex Mamilia Roscia Peducaea Alliena Fabia, atribuită lui C. Mamilius, supranumit Limetanus, care hotăra crearea şi organizarea de municipii, de prefecturi, de pieţe locale şi regionale şi fixa la 5 pedes (=1,40 m) lărgimea răzoarelor pământurilor. Această lege definea oarecum cadastrul Italiei, confirmând proprietatea în hotarele ei şi autonomia proprietarului în proprietatea sa.

Legea din 111 şi cea din 109 a. Chr. anulau dispoziţiile gracchice. Gracchii au încercat să dea plebei pământ arabil şi să-i garanteze folosinţa lui declarându-l inalienabil; fiind prevăzută de acum înainte posibilitatea de înstrăinare, cei favorizaţi erau marii proprietari; suprimându-se vectigalul, creştea renta aristocraţiei senatoriale.

Sursa: Theodor Momsen, Istoria Romei