Organele de cenzura ale comunistilor
Fiecare material care este propus să apară în paginile vreunei publicaţii este atent verificat. În afară de faptul că informaţiei i se aduceau completări cu un vădit caracter propagandistic, experienţa sovietică trebuie să-şi facă prezenţa şi în cel mai mic detaliu. Textele nu trebuiau să conţină nici o greşeală, zona sensibilă fiind numele conducătorilor şi citatele din aceştia. Trebuiau urmate învăţămintele marilor noştri dascăli Lenin şi Stalin asupra rolului presei de părtid.
Cei care îndemnau la excese ideologice erau chiar liderii partidului. Printr-o serie de articole şi studii stimulative, tânărul ziarist este iniţiat în lupta împotriva oricăror devieri de la principiul materialismului dialectic, însă, nu oricine putea înfiera cu ură proletară reacţiunea,mai ales în paginile unui ziar. Pentru ca eficienţa aparatului de cenzură să crească, pe un fond menţinut propagandistic, este controlată şcolarizarea, pregătirea şi formarea viitorilor constructori ai socialismului.Şcoala de partid A.A. Jdanov, iar apoi ulterior Universitatea Ştefan Gheorghiu erau cele care scoteau ca pe bandă politrucii atât de necesari dezvoltării propice noului sistem. Agreaţi sunt şi ziariştii care lucraseră în redacţiile din perioada ilegalităţii ori în alte structuri comuniste anterioare. Astfel, orice formă a unei posibile opoziţii intelectuale în presa românească era curmată.
Directivele partidului urmau însă o aşa-zis cale democratică, legală. Legile erau însă propuse, promulgate şi apoi votate de aceleaşi foruri decizionale, care aveau ca unic scop protejarea cuceririlor socialiste. După fiecare hotărâre emisă apărea şi un raport din partea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor în care erau combătute sugestiv diverse elemente ale reacţiunii. Acest raport genera o nouă hotărâre care încerca să încadreze legal noile abateri. Procesul a continuat, fiind de fapt un lanţ de abuzuri legalizate.
În teritoriu situaţia devenise şi mai complexă. Serviciul Presei raionale şi regionale asigura cenzura tuturor publicaţiilor care apăreau în România. Controlând şi coordonând mass-media regională, acest serviciu întocmea regulat studii şi lucrări de analiză asupra carenţelor presei de provincie. Pe parcursul anilor, serviciul a cunoscut o dezvoltare amplă, datorită, în primul rând, vigilenţei de partid. Dacă operativitatea acestuia lăsa mult de dorit în anul 1950, când activitatea acestuia se reducea doar la o muncă de scriptologie, la începutul lui 1951, serviciul capătă noi valenţe şi atribuţii, în perioada februarie-aprilie 1951 au fost lecturate după apariţie 1683 ziare.
Pentru fiecare ziar din provincie se întocmea un raport, ce viza tangenţele acestuia cu preparativele ideologice si doctrinare sovietice. Paralel erau întocmite comentarii şi autocritici privind lipsuri în pregătirea ideologică. Sunt raportate chiar şi note de greşeli. Acestea purtau indicativul secret şi ilustrau convingător greşelile apărute în ziarele locale. Aşadar în perioada septembrie 1949-ianuarie 1950 au fost efectuate 1411 cenzuri şi corecturi, repartizate astfel: Adevărul 527, Universul 35, România Liberă 121, Viaţa Sindicală 97, Frontul Plugarilor 91, Viaţa Capitalei 65, Scânteia tineretului 59, Sportul popular 40, Glasul armatei 39, Scânteia 21. Adevărul se desprinde ca fiind cotidianul cu cele mai multe cenzuri, căci în redacţia ziarului se mai păstrau încă reminiscenţe imperialiste.
Un alt compartiment al cenzurii a fost şi Serviciul Autorizării Cărţilor. Acesta dădea bun de tipar neperiodicelor, autoriza importul/exportul de carte, controla analele româno-sovietice, buletinele de agenţie.
Bibliotecile deveneau următoarea mare provocare. Sunt definite măsurile ce trebuie luate pentru îmbunătăţirea activităţii bibliotecilor din R.P.R. După o cenzură minuţioasă şi o periere de rigoare, acestea trebuiau să devină adevărate focare de răspândire a culturii socialiste la oraşe şi sate. Obiectivele care trebuiau atinse erau în principal familiarizarea treptată, apoi însuşirea clasicilor marxism-leninismului, a autorilor sovietici şi autorilor contemporani agreaţi. Camera Cărţii din R.P.R. alături de Comitetul pentru Aşezăminte Culturale erau însărcinate să demareze o nouă epurare a fondurilor existente şi să exercite un control permanent al cărţilor aprobate. Căci în ţara noastră, lupta de clasă se ascuţise pe tărâmul ideologiei şi al culturii.
Consiliul de miniştri al R.P.R. va spori împuternicirile Direcţiei Generale, atribuindu-i sarcini. Controlul asupra emisiunilor posturilor de radio, materialele expuse în muzee, expoziţii a filmelor şi producţiilor studiourilor din ţară trebuiau supuse unui control strict şi mult mai bine instituţionalizat. Chiar şi textele aşa-zis curate erau recenzurate şi recontrolate. Importul publicaţiilor era strict restricţionat. Materialele şi documentele ce purtau pecetea prohibiţiei aveau un regim cu totul special de import, manipulare şi studiere. Controlul asupra lucrului cu astfel de materiale era strict menţinut în afara Ministerului Afacerilor Interne. Totuşi, în afara ministerelor, se aprobă accesul la aceste materiale şi ale altor instituţii precum: Scânteia, AGERPRESS, Comitetul de radio, Institutul român pentru relaţii culturale cu străinătatea, Academia R.P.R., Comisia de Stat a Planificării, Direcţiunea Centrală de Statistică.
Se încearcă şi elaborarea unei legi a secretului de stat. După o îndelungă analizare a cadrului legislativ, se înaintează în decursul anului 1952 un proiect de lege în care sunt prevăzute instrucţiuni dintre cele mai stricte cu privire la datele şi informaţiile care puteau apărea în presă. Cenzura militară îşi întinde tentaculele asupra a tot ce ar fi putut avea legătură cu sistemul forţelor armate. Instrucţiunile cenzorilor militari erau bine definite, iar producţiile tipografiilor militare, cât şi a editurilor de acest fel devin secrete. Executarea si difuzarea tipăriturilor militare intrau sub aceeaşi protecţie.
Dacă la început erau vizate doar datele tehnice, mania secretizării se întinde şi asupra vieţii obşteşti şi chiar în unele cazuri asupra vieţii de partid. Articolele nu trebuiau să dezvăluie cifre, probleme diferite, materii prime, ci ele doar erau o portavoce a publicităţii întrecerii socialiste. Erau prezentate realizările muncitorilor, întreprinderile fruntaşe, etc. fără însă a se divulga secretele de plan . Exponentul principal al aplicativităţii acestor îngrădiri a fost oficiosul comunist al partidului comunist Scânteia.
Sursa: Stelian Tănase, Anatomia mistificăm
Ş. Rădulescu-Zoner, D. Buşe, B. Marinescu, Instaurarea totalitarismului comunist în România,
Lavinia Betea, Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României
Jean-Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste, din 1945 până In zilele noastre
Comentarii
Trimiteți un comentariu