O istorie a cenzurii

    

Din punct de vedere istoric, s-ar putea afirma că cenzura a apărut încă din Antichitate. Unii autori identifică în gestul Apostolului Pavel de a distruge în public inscripţiile exorciştilor o primă formă de manifestare a cenzurii. Alţii consideră că Antichitatea nu a cunoscut cenzura (cel puţin, nu aşa cum este ea înţeleasă astăzi), interdicţiile suportate de anumiţi gânditori ţinând mai degrabă de respectarea dogmelor religioase. Aşa se face, de pildă, că în anul 411 î. Hr., Aeropagul grecesc ardea pe rug scrierile sofistului Protagoras, care se îndoise de existenţa zeilor. Tot un act de cenzură ar putea fi considerată incendierea bibliotecii din Alexandria, cele peste 700 000 de volume împărtăşind idei păgâne, în opinia invadatorilor.  O cenzură drastică a exercitat-o Biserica, în special cea catolică, în „anii de glorie” ai Inchiziţiei. Cărţile interzise erau arse, uneori laolaltă cu autorii lor, consideraţi eretici. Astfel, în 1563 apare „Index librorum prohibitorum”, iniţiat de papa Pius IV. Acesta era un catalog al cărţilor interzise.  Scriitori şi filosofi precum Boccaccio, Dante, Descartes, Diderot, Hugo, Kant, La Fontaine, Lamartine, Montesquieu, Pascal, Rabelais, Spinoza, Swift, Voltaire  şi-au văzut numele în  catalogul  Vaticanului.

Instituirea oficială a cenzurii a venit în 1742, în Franţa. La Paris începe să funcţioneze un „corp cenzurial” ce număra 79 de funcţionari, fiecare fiecare fiind specializat pe un anumit domeniu. Cei mai mulţi, 35, supravegheau beletristica.

În Ţările Române, până în 25 iulie 1784, cea care răspundea de cenzură era Biserica. După această dată însă, domnitorul Mihail Şuţu introducea şi la noi cenzura oficială, denumită „cenzură domnească”. Mai târziu, pe 23 august 1840, „Dacia Literară” a lui Mihail Kogălniceanu trage obloanele din cauza unui proverb „scăpat” în revistă: „Peştele de la cap se împute”. Domnitorul Mihail Sturza l-a considerat o aluzie la persoana sa şi a dispus suspendarea revistei.

 Startul cenzurii in secolul XX îl dă nou-înfiinţata (în 1917) Uniune Sovietică. Multe scrieri sunt suprimate împreună cu autorii lor. Fenomenul în sine nu este nou, noutatea constând în amploarea sa. Drumul închisorilor, al Siberiei sau, mai simplu şi mai eficient, al plutoanelor de execuţie a fost luat de un număr imens de autori, chiar şi dintre cei care simpatizau sau susţineau cauza comunismului. Să amintim doar de controversatul Maiakovski. Acesta era considerat aproape un poet de geniu, când, după Revoluţia Bolşevică, a trecut cu arme, cu bagaje în tabăra lui Lenin. Totuşi, numeroasele sale ode închinate acestuia nu l-au salvat de la o moarte suspectă.  In 1958 Boris Pasternak obţine Premiul Nobel pentru Literatură pentru romanul „Doctor Jivago”. Este forţat de autorităţi să refuze Nobelul. În 1962, Aleksandr Soljeniţîn publică în revista „Novîi Mir” „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. Mai târziu (în 1970), câştigă şi el Nobelul pentru Literatură cu „Arhipeleagul Gulag”. Soljeniţîn nu mai este forţat să-l refuze, ci să plece în exil, fiind expulzat de Leonid Brejnev.

Germania nazistă a preluat însă modelul lui Lenin şi Stalin în ceea ce priveşte cenzura şi l-a aplicat cu brio. Cărţile necorespunzătoare cu idealurile ariane ale lui Hitler erau supuse auto-da-fé-ului în public. De prisos să mai spunem că cele mai multe erau scrise de autori de origine evreiască.

De o cenzură „mortală” este pasibil britanicul de origine indiană Salman Rushdie. Cartea sa „Versetele satanice”, apărută în 1988, a ofensat întreaga lume musulmană. Un tribunal extraordinar al lumii islamice l-a condamnat la moarte şi până în ziua de azi scriitorul trăieşte sub o pauză strictă, fanatici religioşi încercând în câteva rânduri să ducă sentinţa la îndeplinire.

Sursa:  R.J. Lifton , Reforma gândirii şi psihologia totalitarismului

                        M. Petcu, Puterea şi cultura – o istorie a cenzurii