Lagarele comuniste din Delta Dunarii

     Mii de condamnaţi au fost trimişi în zonele de mlaştină ca să strângă stuf pentru fabricile de celuloză construite în acesta regiune. S-a apreciat în 1957 că ar fi vorba de aproximativ 25 000 de persoane necesare demarării unui astfel de proiect. Acest număr a fost obţinut prin transferarea deţinuţilor politici si de drept comun, care se alăturau noilor condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Publicistica vremi aducea elogii realizărilor muncitoreşti din Delta Dunării, fără a se face însă vreo precizare privind statutul deţinuţilor sau condiţiile îngrozitoare în care trăiau şi munceau. Deşi mulţi intelectuali şi ţărani au trecut prin acest fel de lagăre, în principal la astfel de munci erau preferaţi tinerii opozanţi ai regimului, având vârste cuprinse între 16 şi 25 de ani. O mare parte a acestora au sucombat datorită bolilor si regimului terorizant la care erau supuşi. Paradoxal, cifrele de producţie erau atât de scăzute, încât guvernul s-a văzut nevoit să recruteze noi voluntari.

      Lagărele erau situate în patru zone ale Deltei: Balta Brăilei, la nord de Hârşova, în apropiere de Feteşti si în satul Periprava. Cele mai mari lagăre precum cel de la Salcie din Balta Brăilei cuprindea până la 6000 de deţinuţi. S-a precizat că numărul total al deţinuţilor din Delta Dunării se apropia de cea. 40 000 de persoane. Condamnaţii trebuiau să lucreze exclusiv cu braţele. Pentru fiecare se stabilea o normă, iar cei care nu reuşeau să o îndeplinească îşi vedeau redusă raţia de mâncare. Dacă nici acest lucru nu îi stimula erau bătuţi şi maltrataţi. Un regim special îl aveau deţinuţii care purtau înscrisurile C.R. Acest lucru semnifica contrarevoluţionar, ceea ce atrăgea după sine un spor de bătaie. Zona în care urmau să se desfăşoare activităţi de muncă, era înconjurată cu garduri de sârmă ghimpată, branşate la curent de înaltă tensiune. Acestea erau patrulate de gardieni călare. Mitraliere şi reflectoare erau dispuse de jur-împrejurul perimetrului îngrădit. Deţinuţii se întorceau în fiecare zi de al muncă pe jos, seara adăpostindu-se în colibe neîncălzite, neizolate şi pline de mucegai. Asistenţa medicală era inexistentă, iar în unele lagăre lipseau în totalitate medicamentele sau pansamentele. Rata mortalităţii devenise deranjantă, însă directivele trasate erau din ce în ce mai dure şi vizau noi planuri aberante de îndeplinit. Condiţiile de muncă şi de viaţă din lagăre sunt o mărturie a mentalităţii potrivit căreia deţinuţii erau sclavi ai unui regim totalitar. Deţinuţii nu meritau decât strictul necesar pentru a le asigura capacităţile de muncă şi li se refuza orice grijă ce ar fi putut să mărească această capacitate sau să o protejeze să o protejeze. Populaţia lagărelor a crescut simţitor începând cu anul 1959. Mulţi deţinuţi sunt mutaţi, iar alţii transferaţi pentru a sigura permanent necesarul de muncă pentru îndeplinirea planului. O comisie a fost trimisă prin lagăre pentru a aprecia starea de spirit şi de sănătate a deţinuţilor. Chiar dacă rezultatele recomandau moderaţie, autorităţile şi-au continuat nestingherite aplicarea planurilor de muncă. Fapt ce a făcut ca mulţi dintre condamnaţi să moară în chinuri groaznice şi mizerie. Iar dacă acest lucru nu era suficient, efectivele creşteau pe parcurs, permanent cu persoane ce cădeau pradă răzbunărilor guvernamentale. În această categorie se înscriu şi noile epurări ce au vizat funcţionarii de stat care proveneau din rândul foştilor oficiali. De acest val de epurări nu vor scăpa nici măcar rudele acestora. Iar în închisori, asupra acestui tip aparte de duşmani se luau măsuri mult mai drastice.

 Sursa:  Deletant Dennis, România sub regimul comunist

             Betea Lavinia, Maurer şi lumea de ieri, mărturii despre stalinizarea României

---