Dotarea armatei romane in a doua jumatate a secolului XIX

   

Încercând să creeze independenţa de importurile de armament în martie 1866 s-a înfiinţat Direcţia de artilerie, care avea misiunea de a asigura, conservarea, primirea şi distribuirea materialelor. Acestei direcţii i se subordonau: Arsenalul de construcţiune, format din ateliere pentru prelucrarea lemnului şi fierului şi atelierul mecanic, Manufactura de arme, Fabrica de praf (Pulberăria), Pirotehnia armatei.

Date fiind solicitările multiple de muniţii pentru instrucţie şi crearea unei rezerve îndestulătoare, din 1873 pirotehnia se constituie într-o direcţie distinctă. Totodată s-au luat măsuri pentru dotarea intreprinderilor industriale de apărare cu inventar tehnic corespunzător.

Pe lângă fabricile de armament şi muniţii existente în Bucureşti au fost înfiinţate fabrici noi şi în alte localităţi, printre care se remarcă fabrica de praf de puşcă şi rafinăria de silitră de la Târguşor, localitate situată lângă Ploieşti. Fabrica a fost dotată cu materiale de producţii moderne de provenienţă franceză şi belgiană. Beneficiind şi de o sporire a aprovizionării cu materii prime producţia fabricii a crescut de la 10 tone în 1871 la 18 tone în 1877.      

Prin contracte incheiate între 1868-1869 cu firme belgiene şi franceze, au fost importate maşini cu un randament de 200 de obuze pe zi, pentru fabricarea proiectilelor şi focoaselor necesare pieselor de artilerie de model francez şi belgian. Întreprinderile industriale autohtone de apărare au asigurat aproape tot necesarul de muniţii, o parte din armele albe, unele mijloace pentru flotila fluvială, vehicule pentru transportul hranei sau al muniţiilor, material şi echipament pentru geniu şi pentru serviciul sanitar. Cu toată modernizarea pe care a cunoscut-o industria românească de apărare, armata română a rămas totuşi dependentă de importurile din străinătate, în special de importurile gurilor de foc. Alocaţiile bugetare consistente au permis importarea unei cantităţi însemnate de armament.

Infanteria, principala forţă a armatei române, a fost dotată cu 20000 de puşti cu ac “Dreyse” calibru 15,43 mm, ghintuite, cu bătaie în jur de 675 m, achiziţionate din Prusia în anul 1867 şi 25000 de puşti “Peabody” cu cartuş metalic. Dintre acestea 15000 aveau calibru 10,31 mm şi 10000 calibru 11,43 mm cu o bătaie în jur de 1000 m aduse din SUA în 1868.

Puştile “Dreyse” au fost primele arme din înzestrarea armatei române cu încărcare pe la culată. Ele foloseau un cartuş din hârtie şi erau cunoscute sub denumirea de “puşti cu ac” datorită sistemului de percuţie. Faţă de armele cu capsă aflate până atunci în dotare prezentau avantajul ca se puteau încărca din poziţia culcat şi aveau o cadenţă de 7 lovituri pe minut faţă de numai 2 ale puştilor cu capsă.

Puştile de tip “Peabody” erau brevetate în timpul războiului de secesiune din SUA şi erau cele mai bune arme utilizate de armata română, deoarece foloseau un cartuş complet metalic şi ajungeau la o cadenţă de tragere de până la 20 de lovituri pe minut.

Întrezărind iminenta declanşare a conflictului cu puterea suzerană conducerea României va mai face o comandă de armament în Rusia. Chiar în anul intrării României în război au mai fost importate 25000 de puşti “Krnka”, calibru 15,24 mm, ghintuite, cu încărcare pe la culată, rezultate din transformarea unor foste puşti cu capsă cu încărcare pe la gura ţevii, prin adaptarea unui închizător de tip “tabacheră”, arme care aveau o bătaie de 850 m.

În 1872 au fost importate din Austro-Ungaria două mitraliere “Cristopher & Montigny” cu 37 de ţevi calibru 11,43 mm repartizate batalioanelor 1 si 2 vânatori. Iar în 1873 şi 1875 au mai fost achiziţionate încă două mitraliere sistem “Gatling” cu 6 şi respectiv 10 ţevi, calibru 10,7 mm repartizate batalioanelor 3 şi 4 vânători.

Tipurile de mitraliere amintite dispuneau de afeturi asemănătoare tunurilor tractate hipo şi aveau pentru acea vreme o mare putere de foc: 296 de gloanţe pe minut la tipul “Cristopher & Montigny” şi 1000-1200 de lovituri pe minut la tipul “Gatling”.

Necesitatea executării de către infanterişti a locaşurilor individuale de tragere în condiţii de luptă i-a determinat pe conducătorii armatei române să demareze un amplu proces de înzestrare cu lopată portativă “Linneman”.

Cavaleria a beneficiat la rândul ei de acţiunea de modernizare a armamentului. În 1867 au fost cumpărate 5000 de carabine “Dreyse” care au înlocuit din acelaşi an pe cele franceze cu capsă şi cu încărcare pe la gura ţevii. Începând cu 1874 sergenţii de cavalerie au primit în dotare revolvere sistem francez “Galant-Lebeau” calibru 9 mm.

Pentru escadroanele de jandarmi călări din Bucureşti, în 1869 au fost importate din SUA carabinele “Lamson” cu calibru 11,3 mm. Ca armament alb, roşiorii au avut în folosinţă până în 1876 săbiile model 1863 şi lănciile model 1862, însă începând cu acel an armele albe le-au fost înlocuite cu altele de fabricaţie germană, model 1876.

Pentru artilerie s-au procurat piese nu numai foarte moderne, dar şi dintre cele mai eficiente. În 1867 s-au comandat în Prusia 38 de tunuri “Krupp” calibru 78 mm ghintuite, cu încărcare pe la culată, din bronz. Cu ele a fost înzestrat cel de al doilea regiment de artilerie infiinţat în 1868. Tot atunci au fost importate din Franţa 24 de tunuri de munte “La Hitte” calibru 86,5 mm, care vor trece în rezervă.

În 1871 cele două regimente de artilerie au fost înzestrate cu tunuri “Krupp” din oţel calibru 87 mm importate în acel an, iar în 1875 s-au mai achiziţionat încă 48 de tunuri “Krupp” din oţel calibru 87 mm. România a fost una dintre primele ţări europene care şi-a dotat artileria cu acest model de tun, apreciat ca fiind cel mai precis şi mai bun tun la ora aceea. Bătaia acestor piese de artilerie era de peste 6000 m.

Sursa: Stoean, Gheorghe D., Istoria militară a poporului român