Conventia de la Livadia

    

Decretată încă din noiembrie 1876, mobilizarea armatei ruse se efectua pe întregul cuprins al imperiului, cu toate că existau o serie de dificultăţi generate de starea precară a sistemului de comunicaţii şi de lipsa unui plan corespunzător.

La începutul lunii decembrie 1876 au început să se efectueze transporturile de concentrare a trupelor către zonele fixate. Fiind lipsit de informaţii reale asupra forţelor otomane şi acordând credit relatărilor ambasadorului rus de la Constantinopol, care era convins că Poarta, puternic angajată în conflictul armat cu popoarele balcanice, nu va putea să opună o rezistenţă serioasă, comandamentul rus a mobilizat, aşa cum s-a arătat mai sus, numai 4 corpuri de armată, precum şi un număr restrâns de mari unităţi şi unităţi independente; 2 corpuri de armată au fost mobilizate pentru acoperirea coastelor Mării Negre.

       Măsuri militare a adoptat şi comandamentul armatei otomane: mobilizarea şi concentrarea rezervelor destinate defensivei liniei Dunării au început la mijlocul lunii martie 1877, imediat după ce a devenit cunoscut conţinutul protocolului de la Londra.

       În aceste împrejurări dramatice, când la frontierele de sud şi de est ale României armatele celor două mari imperii stăteau gata să se arunce una împotriva celeilalte, tensiunea în cercurile politice şi în opinia publică românească a devenit maximă. Orice amânare a unei decizii în privinţa poziţiei faţă de iminentul conflict putea să aibă urmări tragice.

      Devansând adoptarea acestei decizii, guvernul român a luat unele măsuri în domeniul militar menite să întărească securitatea teritoriului naţional. La 31 martie/12 aprilie 1877 Consiliul de Miniştri a hotărât să se efectueze mobilizarea întregii armate române. La 2/14 aprilie, în locul colonelului George Slăniceanu, a fost numit ca ministru de Război generalul de brigadă Alexandru Cernat.

      Orientarea adoptată la consiliul de coroană a antrenat şi unele modificări în componenţa guvernului. Titular al Ministerului de Externe a fost numit din nou, la 3/15 aprilie, Mihail Kogălniceanu, care, prin bogata sa experienţă politică, prestigiul şi întinsele relaţii avute atât în ţară cât şi peste hotare, putea să aducă o contribuţie mai marcantă la afirmarea orientării independente a României.

       A doua zi Mihail Kogălniceanu a parafat, împreună cu baronul Dimitri Stuart, consilier de stat, agent diplomatic şi consul general al Rusiei, textul convenţiei privind trecerea trupelor ruse prin România, în ultima versiune, asupra căreia guvernele celor două state căzuseră deja de acord.

       Articolul 1 al convenţiei prevedea că guvernul princiar român se angaja să asigure armatei ruse, care va fi chemată a merge în Turcia, libera trecere prin teritoriul României şi tratamentul rezervat armatelor amice. Cheltuielile ocazionate de această trecere (transport, aprovizionare cu subzistenţe, spitalizare etc.) urmau să fie suportate în întregime de guvernul imperial.

În articolul 2 s-a prevăzut expres obligaţia asumată de guvernul Rusiei de a nu se amesteca în treburile interne ale României şi de a se respecta integritatea hotarelor ei “Pentru ca nici un inconvenient sau pericol să nu rezulte pentru România din faptul trecerii trupelor ruse pe teritoriul său, guvernul majestăţii sale imperatorul tuturor Ruşiilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului Român, astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a României22”.

Articolul 3 stipula că problemele de detaliu ce decurgeau din trecerea trupelor ruse prin România aveau să facă obiectul unei convenţii speciale (de fapt o anexă a documentului de mai sus), iar articolul 4 că guvernul român se angaja să supună taxelor celor două convenţii ratificării Parlamentului pentru a deveni imediat executorii.

Mihail Kogălniceanu şi Dmitri Stuart au semnat, cu acelaşi prilej, textul convenţiei speciale, care, în 26 de articole, reglementa toate detaliile obligaţiilor reciproce asumate de cele două guverne în acord cu prevederile convenţiei de bază permiţând trupelor ruse să treacă prin România. Guvernul român se angaja să acorde armatei ruse dreptul de a folosi căile ferate, comunicaţiile fluviale, drumurile, poşta şi telegraful, de a-şi procura din resursele româneşti disponibile: subzistenţe, furaje etc., de a utiliza pentru îngrijirea răniţilor şi bolnavilor reţeaua stabilimentelor sanitare existente în ţară, de a beneficia de înlesniri în ceea ce priveşte campamentul şi bivuacarea trupelor etc.. La rândul lui guvernul rus s-a angajat să efectueze toate plăţile ocazionate de prezenţa armatei sale pe teritoriul României la preţuri calculate pe baza unităţii monetare române sau franceze, să asigure respectarea strictă a itinerariilor de marş şi zonelor de staţionare stabilite de comun acord, să interzică comandamentelor ruse de a se amesteca în exercitarea atribuţiilor administraţiei civile şi militare româneşti. Raporturile de orice natură între autorităţile militare ruse şi autorităţile militare şi civile române urmau să fie reglementate prin intermediul unor comisari speciali numiţi de guvernul român. În acelaşi scop, un comisar general român avea să fie delegat pe lângă comandamentul de căpetenie al trupelor ţariste pentru toată durata trecerii lor prin ţara noastră. În sfârşit, convenţia specială a stipulat expres că trupelor ruse li se interzice să intre în capitala României.

Sursa: Adăniloaie, N., Independenţa naţională a României

          Olteanu, Constantin, Considraţii asupra coaliţiilor politico-militare în lumina doctrinei militare naţionale