Idei de federalizare ale Ţărilor Române în viziunea străinilor şi a românilor
Primele idei de federalizare apar la sfârsitul secolului al XVIII prin intermediul lui Ignatie Martinovici, şeful iacobinilor din Imperiul Habsburgic. El gândise o confederaţie formată din Valahica (Ardealul şi Banatul), Ilirica, Slavonia şi Ungaria (redusă la graniţele sale etnice) cu principalele centre la Timisoara şi Arad, plan ce avea aprobarea lui Robespierre şi ce trebuia înfăptuit prin mijloace revoluţionare. Planul nu a ajuns niciodată în faza finală, deoarece Martinovici a fost decapitat în 1795.
Alte idei de federalizare găsim şi la grecul Rigas Velestinus, stabilit în Ţara Românească şi influenţat de filozofia luminilor, şi privind la revolutia franceză din 1789, punctul de plecare al mişcărilor europene de emancipare, a teoretizat o confederaţie sud-est europeană care să se bazeze pe o constituţie şi care să se disocieze de Imperiul Otoman.
Încã de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în corespondenţa purtatã de Iosif al II-lea, împãratul Austriei, cu Ecaterina a II-a, împãrãteasã a Rusiei între 1781-1789, existã o scrisoare datînd din 1783 prin care suverana de la St. Petersburg îi propunea lui Iosif al II-lea formarea unui stat-tampon între Rusia, Austria şi Imperiul otoman, compus din Transilvania, Moldova şi Valahia, sub numele de Dacia. Este semnificativ faptul cã atît Ecaterina a II-a, cît şi Iosif al II- lea erau conştienţi cã un stat-tampon ar fi atenuat asprimea conflictelor austro-ruso-otomane. Mulţimea proiectelor federale a stat sub influenţa rusã dupã înfrîngerea lui Napoleon şi pînã la începutul anilor 1840. Începînd cu deceniul al cincilea, imaginarea geopoliticii româneşti se aşeazã sub influenţa ideilor federale apusene şi se deplaseazã cãtre edificarea unei largi construcţii statale a Confederaţiei dunãrene, în care ar fi fost înglobate naţiunile de pe cursul Dunãrii.
Ar mai fi de adăugat şi planurile ruseşti de a crea o confederaţie între 1803-1806, Federaţia popoarelor balcanice, supusă ţarului şi independentă de celelale puteri europene. Dar aceasta confederaţie ascundea sub pretextul apărării religiei creştine, tendinţele de expansiune teritorială şi a sferei de influenţe ruseşti.
Un italian Marco Antonio Canini, in 1847, prevedea înlocuirea pe viitor a Imperiului Habsburgic cu o confederaţie slavo-ungaro-română. La 16/28 aprilie 1848, Le Siecle vorbea despre un stat confederativ dunărean unde Curtea vieneză ar fi vrut să pună un prinţ austriac. Statul trebuia sa fie format din Moldova, Ţara Românească, Serbia, Bosnia şi Bulgaria. Astfel, Poarta trebuia să renunţe la ţările menţionate din zona dunareană în folosul viabilităţii sale statale. În presa timpului au apărut o serie de articole dedicate chestiunii orientale şi chiar chestiunii române care uneori afirmau formarea unor confederaţii dunărene, cum ar fi in ziarul Allgemeine Zeitungn, numarul 182 din 1 iulie 1841, unde se pretinde că un proiect confederativ, de inspiraţie muntenegreană s-ar fi încheiat între deţinătorii puterii Moldovei, Valahiei, Serbiei şi Muntenegrului, tratat însoţit de o constituţie. La această confederaţie au adera şi Căpeteniile Bulgare, Tracia şi alte provincii.
Reprezentativa este şi lucrarea lui Daniel Roth, Von der Union und nebenbei ein Wort uber eine mogliche daco-romanische Monarchie unter Osterreich’s Krone ce sintetizează ideiile saşilor de autonomie a Transilvaniei. Roth a conceput un plan în care saşii şi romanii trebuiau să facă o cauză comană, trebuiau atrase şi Principatele Române care trebuiau să se alăture monarhiei austriece, cu condiţia ca monarhul şi dinastia să se compuna din cele două principate şi din Transilvania, cu o constituţie internă şi pe care locuitorii săi ar vota-o în mod democratic. Roth a văzut în uniunea cu Ungaria dispariţia saşilor de pe teritoriul Transilvaniei şi tocmai de aceea i-a rugat pe conaţionalii săi să facă tot posibilul pentru înfiinţarea Daco-României după planul elaborat de el. La acest protest se mai adaugă şi eşecul negocierilor dintre transilvăneni şi maghiari, cei din urmă nefiind dispuşi să îndeplinească cererile Dietei de la Cluj. Maghiarii admiteau cel mult o confederaţie ofensivă şi defensivă, dar aceasta nu era îndreptată împotriva Rusiei ci cu precădere împotriva croatilor, sârbilor şi boemo-slavilor ceea ce era opus intereselor românilor.
[La rândul ei Franţa, prin deputatul L’Herbette din Adunarea Naţională care a avut loc la 5 iulie 1848, a venit cu o propunere pentru a combate Rusia o acţiune de confederare a micilor naţiuni de la Dunărea de Jos. În fruntea acţiunii se vor afla Moldova şi Ţara Românească la care vor adera Bucovina, Bulgaria, Serbia şi Ungaria. Totuşi, proiectul francez nu avea nici o sanşă de reuşită căci existau prea multe contradicţii între popoarele care trebuiau să se confedereze în primul rând pe principiul vecinătăţii.
La Londra s-a alcătuit un comitet de exilaţi politici din Europa de Est pentru a pune la punct realizarea unei confederaţii a Europei Orientale, format din reprezentanţii a 6 naţiuni: români, polonezi, maghiari, ruşi, boemi, moravi şi slavi de sud. Reprezentantul românilor a fost Bălcescu, care a susţinut limba latină ca limbă oficială în loc de germană şi franceză. Urmãrind istoria ideii de România, sinonimã cu ideea de Dacia, începînd cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, se poate observa cã Principatele Unite/Dacia/România au fost vãzute ca împreunã în componente destul de eterogene şi în parametri asiduu negociaţi, care astãzi nu corespund celor stabiliţi iniţial.
Pe plan intern în 1839 în Moldova va fi organizată conjuraţia confederativă a lui Leonte Radu care împreună cu 75 de adepţi a realizat un program confederativ unde se propunea ca Moldova şi Ţara Românească să constituie o entitate politico-administrativă împreună cu Serbia legate în Imperiul Otoman, unde dispuneau de autonomie şi îndepartarea protectoratului Rusiei pe care ţarul l-a transformat de fapt într-o armă de anexare teritorială.
Un alt proiect de federalizare, este cel al boierului Nicolae Rosetti Roznoveanu care printr-un memoriu trimis baronului Stroganov prin care sfătuia demnitarii ruşi să câştige ajutorul vecinilor în vederea planurilor expansioniste prin crearea unei Confederatie a Dunarii sau a unui Regat al Dunarii capabil să asigure o armată de 200000 de soldaţi prieteni care ar acoperi spatele armatei ruse şi ar constitui o puternică forţă în încercările de expansiune spre Apus. Cu ajutorul acestei confederaţii a cărui graniţă de vest ar atinge Italia, Rusia ar putea lovi cu mai mult uşurinţă Austria si chiar Franţa, dacă aceasta s-ar opune planurilor sale orientale.
Un alt plan de confederare se formează în perioada de dinaintea izbucnirii revoluţiei în Ţara Românească, când conducătorii principatului s-au consolidat în partida natională, respectiv 5/17 iunie 1848. Este propus Turciei un plan ce prevedea asocierea amicală între cea din urmă şi principat, astfel incât influenţa rusească la Dunăre să scadă simţitor. Confederaţia urma să se realizeze între Moldova, Ţara Românească şi Basarabia, stat tampot la graniţa Turciei. Bălcescu lucra la un proiect denumit Statele Unirii ale Dunării, bazată pe principiul egalităţii naţiunilor participante şi care trebuia să-i cuprindă pe unguri, iugoslavi şi romani. În cadrul acestei federaţii determinarea teritoriului naţional s-ar fi vrut pe cale plebiscitară. Fiecare naţiune ar fi conservat în sfera sa de competenţă administratia interioară, cultele, justiţia, finanţele locale şi educaţia. În aceste domenii, guvernul federal nu putea interveni. În schimb politica externă, apărarea teritoriului şi toate problemele financiare şi comerciale de interes general ar fi revenit puterii centrale prin intermediul a trei ministere: cel al războiului, al afacerilor externe şi al comerţului şi comunicaţiilor.
[Un alt plan de confederare se formează în perioada de dinaintea izbucnirii revoluţiei în Ţara Românească, când conducătorii principatului s-au consolidat în partida naţională, respectiv 5/17 iunie 1848. Este propus Turciei un plan ce prevedea asocierea amicală între cea din urmă şi principat, astfel încât influienţa rusească la Dunăre să scadă simţitor. Confederaţia urma să se realizeze între Moldova, Ţara Românească şi Basarabia, stat tampon la graniţa Turciei. Ideea a fost agreată de Franţa care urmărea să atragă cât mai mult Turcia, să aibă un rol activ la Dunăre, împotriva ţarismului.
În toamna anului 1851 Comitetul Naţional Român a reluat proiectul Confederatiei Danubiene într-un memoriu de răspuns adresat Comitetului Central Democratic European, în care se sublinia ataşamentul românilor faţă de ideile democratice. Nici acest memoriu nu a dus însă la o schimbare a atitudinii conducătorilor maghiari care nu vedeau decât propriile lor interese, nedându-şi seama că acestea nu ar fi putut fi concretizate fără anumite compromisuri.
Sursa: George Cioranescu, Romania si ideea federalista
Stan Apostol, Grigore Ploieşteanu, Utopia confederalismului paşoptist (Între vis şi realitate),
Comentarii
Trimiteți un comentariu