Apariţia conştiinţei naţionale la români
Conştiinţa naţională se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile.
Începând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar. Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească, unde apar alte cronici care continuă efortul de reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente. Grigore Ureche spre mijlocul secolului al XVII lea consemnează originea românilor de la Rîm. Câteva decenii mai târziu, Miron Costin avea să compună prima monografie despre originea romană a poporului său în lucrarea De neamul moldovenilor. În secolul al XVII lea istoriografia românească ise din faza slavonă, nu numai prin faptul că radactările se fac în limba română ci şi prin deplasarea reperelor culturale şi istorice. Punctul de plecare devine acum Roma, cucerirea şi colonizarea romană a Daciei. Originea latină marca puternic individualitatea ţărilor române, mai ales că limba latină era limba de cultură în aproape toată Europa, iar tradiţia imperială romană supravieţuia atât prin Sfântul Imperiu, cât şi prin pretenţia Rusiei de a fi considerată a treia Romă.
Apărută în secolul al XVIII –lea, Şcoala Ardeleană avea drept scop afirmarea drepturilor politice ale poporului român din Transilvania. Pătrunşi de ideile iluministe, reprezentanţii acesteia, Samuel Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai – Deleanu, priveau instrucţia , prin şcoală sau prin intermediul cărţii, ca un mijloc de luminare şi de progres, modul prin care se ajungea la conştiinţa de sine, la descoperirea valorilor umane, deci a drepturilor lor, în primul rând, ca oameni. Opera de cultură a reprezentantilor Şcolii Ardelene prefigurează, prin tematica ei, unitatea româneasca şi originea pur română a poporului român. Dintre istoricii Şcolii Ardelene, Petru Maior este teoreticianul intransigent al rădăcinii pur romane a poporului nostru. El este acela care acorda cel mai mult spaţiu discutării purităţii neamului nostru si face cea mai lunga demonstratie a acestei probleme în opera cu caracter polemic Istoria pentru începutul românilor în Dachia.
Interesul paşoptistilor pentru trecutul dacic şi roman al neamului lor decurge din ideologia romantică, orientată spre cunoaşterea istoriei propriului popor, spre folclor ca depozitar al tradiţiei. În viziunea lor, poezia populară a păstrat mai bine decât istoria consemnată, memoria timpurilor străvechi în care s-a plamadit poporul român. Se explică astfel, îmbinarea preocupărilor ştiinţifice cu creaţia literară. Gheorghe Asachi, Alecu Russo, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri încearca în mod programatic să construiască o mitologie româneasca, folosindu-se de traditia populară. Sub aspect literar, tendinta dacizantă culminează în a doua jumatate a secolului al XIX – lea, prin scrierile lui Mihai Eminescu. Tema dacică se regăseşte atât în marile poeme Memento Mori, Rugaciunea unui dac si Sarmis, cât si în proiectele dramatice.
Secolul al XVII lea rămâne în evoluţia conştiinţei naţionale un moment semnificativ. Secolul debuta în acest sens, cu unirea politică a celor 3 provincii româneşti: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania sub conducerea unui conducător român, Mihai Viteazul. Unirea realizată de Mihai Viteazul ilustrează cel mai bine mutaţiile petrecute în conştiinţa naţională românească . Domnitorul care a reuşit să stăpânească pentru scurt timp, 1599-1600, cele 3 ţări reunite, începe să fie receptat ca unificator mai târziu, abia spre mijlocul secolului al XIX lea. Ambiţia cuceritorului apare frecvent ca mobil al acţiunii, ocupând îm schema interpretativă locul pe care mai târziu îl va lua ideea românească. La Miron Costin, Mihai se află în postura de cuceritor al Ardealului si al Moldovei. Nici Şcoala Ardeleană, căreia conştiinţa naţională din secolul al XIX lea îi datorează foarte mult, nu afirmă că scopul lui Mihai era ideea naţională. Samuil Micu, unul dintre iniţiatorii naţionalismului românesc, descrie în lucrarea sa Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor astfel domnia lui Mihai: În anul 1593, în domnia Ţării Româneşti au urmat Mihai Vodă, carele să zice Viteaz. Acesta foarte mare oştaşiu au fost, şi pre turci i-au bătut şi pre ardeleni i-au biruit şi Ardealul l-au luat şi l-au dat împăratului Rudolf... Începând cu secolul al XIX lea opera de unificare a lui Mihai, devine simbolul ideii naţionale româneşti, mai ales prin opera lui Nicolae Bălcescu din 1852, Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul. Marele istoric A.D. Xenopol o considera încã în anii 1880 drept o cucerire a Ardealului de cãtre voievodul Mihai. Pentru prima dată în istoria românilor acest fapt era tratat explicit, Mihai Viteazul definindu-se ca prim ctitor al României moderne.
Românii se definesc prin originea comună, prin limba unitară, prin istoria împărtăşită şi prin spritualitatea specifică. Simbolul acoperitor al întregului spaţiu românesc a devenit Dacia, într-un moment în care numele de România nu exista. De altfel trebuie remarcată absenţa până în secolul al XIX lea a unui termen generic modern care să definească termenul de român. Numele de astăzi al ţării noastre a fost formulat pentru prima dată de un istoric sas, Martin Felmer, în secolul al VIII lea, iar apoi în 1816 de istoricul grec, stabilit în Ţara Românească, Dimitrie Philipide, în lucrările Istoria românilor şi Geografia românilor.
Spre mijlocul secolului al XIX lea termenul Dacia apare deseori pentru a defini ceea ce astăzi numim România. Publicaţii precum Dacia literară, Magazin istoric pentru Dacia, Dacia viitoare, reprezintă prin însuşi titlul lor un proiect politic-naţional.
În vremurile trecute când solidaritatea naţională, legăturile economice şi sociale între popoare nu aveau un rol aşa de important, regiunea dintre Dunăre şi Carpaţi a avut întotdeauna o viaţă a ei de sine stătătoare. Ocupaţiile şi influienţele străine au fost trecătoare fie că au venit de la romani, bizantini, slavi, otomani sau maghiari. Cea mai lungă ocupaţie, cea turcă, n-a putut dăinui decât prin păstrarea unei autonomii reale a Ţărilor Române. Acest întreg trecut indică în mod clar că locurile ocupate de românii de la nord de Dunăre, trebuiau prin condiţiile naturale în care se găseau, să aibă o viaţă proprie şi că ele nu puteau fi legate de soarta Imperiului Roman, Bizantin sau Otoman. Factorii principali care au determinat această viaţă de sine stătătoare sunt Dunărea şi Carpaţii. Dunărea a făcut ca regiunea dintre Carpaţi şi malul ei stâng să fie la adăpostul unei legături permanente cu stalele puternice din jurul ei iar arcul carpatic a asigurat populaţiei un adăpost sigur contra invaziilor, mai cu seamă de la nord şi est. Aceste condţii naturale în care neamul românesc a trăit i-au permis pe lângă o viaţă proprie şi menţinerea unui caracter naţional bine determinat.
Sursa: Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească
Comentarii
Trimiteți un comentariu