Codul Caragea

      Prima parte a Codului Caragea tratează despre persoane. În stabilirea filiaţiunii se admitea proba testimonială. Emanciparea se putea realiza şi prin înnobilare. Tot aici sunt puse şi persoa­nele asuprite care pe de altă parte sunt asi­milate lucrurilor. Se mai disting şi categoriile interzişilor: risipitori şi cei fără minte. Toate actele lor sunt izbite de nulitate absolută; sunt incapabili a se leza. Legea însă distinge: prodigii sunt pasibili de condamnare penală, în cazul comiterii vreunui delict sau a vreunei crime, pe când cei fără minte, nu.

        Proprietatea despre care se tratează în partea a doua cuprinde stăpânirea mobilelor şi imobilelor.    Proprietatea pământurilor era deferită numai nobililor (mănăsti­rilor, de asemenea), şi ultimelor rămăşiţe ale răzeşilor, care erau o clasă socială pe cale de dispariţie, în destrămare. Proprietatea era supusă, pe vremea lui Caragea, ro­birilor şi vecinătăţilor. Robirile sunt identice cu servituţile din Codul Civil ac­tual şi erau bine redactate, iar vecinătăţile, hotărni­cirea moşiilor, prezintă o mare importanţă pentru acele vremuri, când neexistând ingineri-hotarnici, cu­noscători de meserie, contestaţiile (acţiunile în revendicare şi grăniţuire) erau nesfârşite. Din nevoia de a avea martori la procese de hotărnicii, se luau copii mici de 8-12 ani şi se depărau adică li se trăgea o păruială zdravănă pe locul unde se punea semnul de hotare între moşii, ca ajungând bătrâni şi ivindu-se contestaţii la hotărnicie, să ţină minte hotarul proprietăţii pe care au moştenit-o. Tot pentru acelaşi scop se călugăreau copii de 10-12 ani

Materia contractelor face obiectul părţii a treia a Codului Caragea, este preluată din dreptul bizantin, este cel mai bine redactată: se stabi­lesc vânzările lucrurilor în genere, se confirmă că ge­nera non pereunt, precum şi momentul când vânza­rea se perfectează. Per total, materia conţine aceleaşi principii şi dispoziţii, ca şi Codul Civil actual, dar toate supuse dreptului de protimisis, care era un drept real de preferinţă, al rudelor şi megieşilor unui vânzător de imobile. Dacă în subsecţiunea anterioară am analizat contractele civile care erau reglementate de către Codul Caragea, în continuare vom analiza instituţiile juridice de dreptul familiei care erau prevăzute în aceeaşi parte a codului, împreună cu contractele civile. Este vorba, succint, despre: logodnă, căsătorie, zestre, exoprică şi epitropii respectiv tutela şi curatela.

Partea a patra a Codului Caragea cuprinde materia donaţiilor, a suc­cesiunilor şi legatelor. Un ultim capitol din această parte tratează în mod special adopţiile.Donaţiile propriu-zise conţin dispoziţii incom­plete, în mod relativ. Se prevede că donaţiile dinte soţi nu sunt nule, ci se socotesc ca un contract de împrumut. Se prevăd de asemenea cauze de revocabilitate ale do­naţiilor: când nu se îndeplineşte condiţia, la donaţiile condiţionale; pentru cauze de ingrati­tudine. Deşi nu este prevăzută în lege reducţiunea donaţiilor, unii autori consideră că ea trebuie să fi existat, deoarece era admisă legitimă. Într-o secţiune aparte se legiferau donaţiile pentru cauză de căsătorie. Aici se poate remarca că, minorul, căsătorindu-se putea să facă viitoarei sale soţii, donaţii va­labile.

Partea a cincea a Codului Caragea conţine un mini-cod penal, mai bine zis dispoziţii penale. Pedeapsa cu moartea era aplicată asasinilor: cine va face omor cugetat singur sau dim­preună cu altul, să se omoare; tâlharilor: câţi tâlhari se prind, să se omoare, şi falsificatorilor: câţi se vor vădi tăietori de bani, să se osândească la moarte. Se făcea deosebire între asasinatul cu premeditare şi necugetat. Plastografilor de cărţi domneşti li se tăia mâna. Pedepsele corporale erau aplicate. Exista, de asemenea, şi primitiva pedeapsă: cel vinovat era pur­tat prin oraş şi bătut. Era admisă răscumpărarea omorului de către asasin, prin despăgubirea acordată rudelor celui omorât.

În ultima parte a Legiuirii Caragea, erau reglementate procedura civilă şi procedura penală. Acţiunea civilă se intentează la domiciliul pârâtului; acţiunea penală, interesând ordinea publică, se in­tentează oriunde ar fi fost găsit făptuitorul. La acţiunile ci­vile erau prevăzute cazurile de forţă majoră. Termene se acordau, dar erau scurte.  La intentarea unei acţiuni penale, era obligatorie prestarea jurământului, sub pedeapsă de nulitate; iar, ulterior, Codul Penal a desfiinţat această condiţie. Deoarece acţiunea publică, în ce priveşte cererea pedep­sei, nu depindea de acţiunea privată, aici rolul de minister public era îndeplinit de un magistrat anume.

Sursa: Ion Palade, Codul Caragea

 

---