Câți oameni locuiau în Transilvania medievală? O radiografie a secolelor XI-XIII

 Cum arăta harta demografică a Transilvaniei în urmă cu 800-900 de ani? Deși nu avem cifre exacte din lipsa documentelor de recensământ specifice epocii, istoricii au reușit să reconstituie tabloul populației medievale prin analiza așezărilor, a structurii satelor și a comparațiilor cu alte regiuni europene ale vremii.

Iată ce ne spun cifrele despre Transilvania dintre secolele XI și XIII.

Cum „numărăm” oamenii Evului Mediu?

În absența registrelor oficiale, istoricii folosesc „izvoare indirecte”. Analizând dimensiunea medie a unui sat și numărul de gospodării menționate în actele bisericești sau administrative, cercetătorii pot estima densitatea populației.

În perioada respectivă, o familie avea, în medie, în jur de 4 membri, din cauza mortalității infantile ridicate. Pe baza acestui indice, putem trage câteva concluzii despre evoluția demografică a regiunii:

• Sfârșitul secolului al XI-lea: Populația Transilvaniei (împreună cu Banatul, Crișana și Maramureșul) era estimată la aproximativ 400.000 de locuitori. Densitatea era mică, în jur de 4 locuitori pe km².

• Prima jumătate a secolului al XIII-lea: Populația a crescut, ajungând la aproape 500.000 de locuitori, cu o densitate medie de 5 locuitori pe km².

Viața în satul medieval

Satul era unitatea de bază a societății. Deși dimensiunile variau enorm — de la sate mici de 3 gospodării, până la cele „mari” de peste 100 — media a urcat constant:

Perioada	Media gospodăriilor pe sat	Media locuitorilor pe sat
Sfârșitul sec. XI	~15–20 gospodării	~70–80 locuitori
Începutul sec. XIII	~25 gospodării	~100–130 locuitori

Notă: Satele cu apelativul „Mare” (ex: Peregu Mare) indicau așezări mai dense, care funcționau adesea ca puncte de plecare pentru întemeierea unor noi „roiuri” de sate în vecinătate.

Structura etnică: O majoritate românească

Un aspect esențial, scos în evidență de cercetările istorice, este continuitatea și ponderea populației românești.

În timp ce grupurile populațiilor alogene (maghiari, secui și sași) erau concentrate în anumite zone bine delimitate — precum Sibiu, Brașov, Bistrița sau Orăștie-Sebeș — românii erau prezenți pe întreg cuprinsul Transilvaniei, de la câmpie până în zonele submontane.

Estimările bazate pe izvoarele disponibile pentru secolele XIII-XIV indică o structură etnică în care populația românească reprezenta majoritatea:

• Români: 63% – 65%

• Populații alogene (maghiari, secui, sași): 35% – 37%

Această distribuție subliniază caracterul compact al așezărilor românești și rolul lor de „coloană vertebrală” demografică a regiunii încă de la începutul mileniului al II-lea.

Sursa: Coord. Acad. Ştefan Pascu Acad. Răzvan Theodorescu, Istoria Romanilor, Academia Romana, Vol. III