Primul Război Nordic şi pacea de la Oliva (1660)
După 1648, regina Christina a Suediei (1632–1654), fiica lui Gustav Adolf, a ajuns să conducă cel mai extins teritoriu din istoria Suediei, care cuprindea jumătate din Peninsula Scandinavă, Finlanda, Livonia și Pomerania până la gurile râurilor Elba și Weser. Visul tatălui ei, Gustav Adolf, de a transforma Marea Baltică într-un „lac suedez” devenise realitate. În secret, Christina s-a convertit la catolicism și, în 1654, a abdicat în favoarea vărului său, Carol al X-lea Gustav (1654–1660).
Carol al X-lea a încercat să ducă mai departe ambițioasele planuri ale lui Gustav Adolf în Europa, deși nu dispunea de același talent politic și militar. Încă de la începutul domniei, s-a confruntat cu o criză majoră: pe de o parte, slăbirea autorității regale în Polonia, unde se instaurase sistemul Liberum veto, iar pe de altă parte, ambițiile tânărului țar Alexis, succesorul lui Mihail Romanov din 1645.
În acest context tensionat, Carol al X-lea a invadat Polonia în 1655, însă s-a lovit de o rezistență puternică. Deși nu avea un plan clar, a reușit să-l alunge pe regele Ioan Cazimir din Varșovia și să impună tratatul de la Koenigsberg (17 ianuarie 1656) electorului de Brandenburg, Frederic-Willhelm, prin care suveranitatea asupra Poloniei era înlocuită cu cea asupra ducatului Prusiei.
Ambițiile suedeze au provocat reacții negative din partea mai multor state. Rusia era pregătită să intervină în Polonia, iar Carol al X-lea a fost nevoit să plătească un preț mare pentru alianța cu Brandenburgul, oferindu-i lui Frederic-Willhelm patru Palatinate poloneze prin tratatul de la Marienburg (25 iunie 1656). Totuși, nu a putut împiedica formarea unei coaliții anti-suedeze, alcătuită din Polonia, Rusia, Danemarca (dornică să recupereze pierderile din 1645), Provinciile Unite (interesate de protejarea comerțului) și chiar Brandenburgul, care a obținut promisiunea independenței ducatului Prusiei prin tratatul de la Vehlau (24 septembrie 1657). Astfel, războiul devenea inevitabil.
Carol al X-lea a reacționat ferm la provocările primite, obținând în 1658 o victorie fulgerătoare. Trupele suedeze au pătruns rapid în Holstein și Jutland, traversând cu infanteria și artileria brațul înghețat al mării de la Micul Belt, între Jutland și Fionia, cucerind apoi insulele Lolland, Falster și ajungând în Seeland. Europa a fost profund surprinsă de această ofensivă. Danemarca a fost forțată să capituleze și a semnat tratatul de la Roskilde pe 27 februarie 1658.
Prin acest tratat, Suedia a anexat regiuni importante: Scania, insula Bornholm, provincia Trondheim din Norvegia și a obținut independența ducatului Holstein în favoarea lui Frederic al III-lea, socrul lui Carol al X-lea. Totuși, regele suedez nu s-a mulțumit cu aceste câștiguri. El urmărea unificarea teritoriilor daneze sub autoritatea Suediei, dorind să construiască o puternică unitate nordică.
În vara aceluiași an, Carol al X-lea a renunțat la prevederile tratatului de la Roskilde și a asediat Copenhaga, amenințând cu distrugerea orașului, împărțirea Danemarcei în patru regiuni controlate de suedezi și transformarea Norvegiei într-un vice-regat suedez. Capitala daneză a fost salvată datorită intervenției flotei olandeze.
Parlamentul suedez (Riksdag) a modificat prevederile tratatului de la Roskilde printr-un nou acord semnat la Copenhaga, care prevedea returnarea insulei Bornholm și a provinciei Trondheim către Danemarca. Sub medierea cardinalului Mazarin, tratatul de la Oliva, semnat la 3 mai 1660, a confirmat aceste dispoziții, fiind ulterior întărit prin pacea de la Kardis, încheiată între Rusia și Suedia în iulie 1661.
Termenii conveniți au fost acceptați de toate părțile implicate. Suedia a împărțit Livonia cu Polonia, care a renunțat la pretențiile asupra coroanei de Vasa și a recunoscut independența ducatului Prusiei. Rusia, la rândul ei, a confirmat oficial stăpânirea suedeză asupra regiunilor Ingria și Carelia, aflate sub controlul Suediei încă din 1617.
Datorită intervenției diplomatice a Franței, Suedia și-a păstrat statutul de mare putere în nordul Europei. Prin aceste tratate, Franța s-a afirmat ca garant al echilibrului continental, consolidându-și poziția dominantă în diplomația europeană — o influență ce va continua până aproape de finalul domniei lui Ludovic al XIV-lea.
Comentarii
Trimiteți un comentariu