Fondarea Consiliului Europei

La 28 octombrie 1948, Comitetul Internaţional care organizase Congresul de la Haga a înfiinţat Mişcarea Europeană, organizaţie permanentă destinată progresului unificării Europei. Preşedinţi de onoare ai acesteia au devenit francezul Leon Blum, Winston Churchill, italianul De Gasperi şi belgianul Spaak, care îi garantau caracterul internaţional şi nepartizan.

Crearea Uniunii Occidentale şi a Organizaţiei Europene de Cooperare Economică în cursul anului 1948 nu răspundea obiectivelor afirmate la Congresul de la Haga.

În aceste circumstanţe, în iulie 1948 ministrul de externe al Franţei, Bidault, prezenta cu ocazia unei reuniuni a Consiliului Consultativ al Tratatului de la Bruxelles prima propunere oficială la nivel guvernamental referitoare la crearea unui parlament european. Propunerea a fost primită cu o anumită reţinere. Dar la 26 octombrie 1948, Consiliul de la Bruxelles decide constituirea unui Comitet pentru studiul şi dezvoltarea unităţii europene alcătuit din reprezentanţii celor cinci state membre ale Uniunii Occidentale. Reunit la Paris, în octombrie 1948, sub preşedinţia lui Edouard Herriot, Comitetul a fost sesizat de o propunere franco-belgiană care a solicitat crearea unei Adunări Parlamentare Europene.

Delegaţia britanică a prezentat o contra-propunere preconizând un Consiliu European competent în problemele de interes comun, exceptând atât apărarea militară cât şi problemele economice care reveneau O.E.C.E. Ea a mai propus ca pe lângă Comitetul Miniştrilor să fiinţeze şi o Adunare compusă din delegaţi ai guvernelor. Fidelă concepţiei sale privind crearea unei structuri interguvernamentale de tip clasic, Marea Britanie refuza Adunării orice putere decizională proprie, practic orice caracter parlamentar. Britanicii doreau o organizaţie foarte apropiată de modelul tradiţional de cooperare interguvernamentală, o organizaţie strict dependentă de guverne de vreme ce membrii săi ar fi aleşi şi mandataţi de executive. Potrivit tezei franco-belgiene, dimpotivă, noile instituţii trebuiau să aibă caracter parlamentar veritabil şi să i se acorde o competenţă extinsă.

În final, cu ocazia reuniunii Consiliului Consultativ al Tratatului de la Bruxelles, din 27 şi 28 ianuarie 1949, moderându-şi poziţia, Marea Britanie se declară de acord cu principiul creării unei Adunări Parlamentare, având un rol consultativ. Cei cinci miniştrii de externe au ajuns la un consens privind înfiinţarea unui Consiliu al Europei compus dintr-un Comitet Ministerial, care lucra cu uşile închise, şi un Corp consultativ, ale cărui reuniuni erau publice. S-a decis convocarea unei conferinţe a ambasadorilor pentru a pune la punct atribuţiile şi organizarea acestei noi instituţii invitând noi state : Danemarca, Irlanda, Italia, Norvegia şi Suedia să participe la negocieri. Această Conferinţă trebuia să elaboreze statutul Consiliului Europei.

La o lună de la semnarea Tratatului Atlanticului de Nord cei zece miniştri de externe ai statelor interesate se reuneau la Londra, în palatul St. James pentru examinarea concluziilor ambasadorilor şi pentru a soluţiona ultimele dificultăţi.

La 5 mai 1949 Statutul Consiliului Europei a fost semnat. În comunicatul oficial dat publicităţii se arăta : „…Caracteristica esenţială a Statutului… este crearea unui Comitet al Miniştrilor şi a unei Adunări Consultative al căror ansamblu constituie Consiliul Europei. Comitetul Miniştrilor va avea ca atribuţii dezvoltarea cooperării între guverne, iar Adunarea Consultativă, exprimând aspiraţiile popoarelor din Europa, va furniza guvernelor posibilitatea de a rămâne în permanent contact cu opinia publică europeană”. Cele zece ţări fondatoare au fost : Franţa, Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Norvegia şi Suedia.

Statutul a intrat în vigoare la 3 august 1949, primele sesiuni ale Comitetului Miniştrilor şi ale Adunării Consultative având loc, după această dată la Strasbourg. Capitala alsaciană a fost desemnată ca sediu al Consiliului Europei, decizia adoptată semnificând dorinţa europenilor de a se dedica edificării unei Europe a păcii, înţelegerii şi cooperării.

Competenţa recunoscută Consiliului Europei15 se manifestă în domeniile : economic, social, cultural, ştiinţific, juridic, administrativ. Organizaţia de la Strasbourg nu a fost admisă să participe la rezolvarea problemelor de politică externă. Explicit excluse sunt „chestiunile relative la apărarea naţională” voinţei statelor neutre de a nu participa la o organizaţie cu caracter militar adăugându-i-se dorinţa celor „angajaţi” de a evita orice încălcare privind competenţele alianţelor la care aderă. Consiliul Europei a abordat, totuşi, probleme de „apărare naţională” :în 1950, Adunarea Consultativă recomandă crearea imediată a unei armate europene. Comitetul de Miniştri îi reamintea incompetenţa în domeniu. Adunarea replica cerând abrogarea articolului 1 . Cu toate că refuză din nou, comitetul de Miniştri sugerează, în 1951, reluarea dezbaterilor consacrate urmăririi „păcii bazate pe justiţie şi cooperare internaţională”, termeni figurând în preambulul statutului. De atunci, adunarea îşi recunoaşte dreptul de a-şi exprima opinia despre aspectele politice ale problemelor militare; ea nu elimină din competenţele sale decât problemele de tehnică militară pură. A fost obstrucţionată şi în privinţa acţiunilor economice prin recunoaşterea O.E.C.E. Eficienţa acţiunilor sale este limitată. Structura este duală, rezultat al unui compromis. Instituţiile sale sunt : Adunarea Consultativă - asigură reprezentare ponderată, pentru a respecta egalitatea între ţări; delegaţi nominali erau înregistraţi în ordine alfabetică, pentru a favoriza grupurile transnaţionale şi adoptă rezoluţii cu majoritatea de două treimi. Comitetul de Miniştri examinează textele votate de Adunare; prin votul său poate să contribuie la realizarea unanimităţii sau să-şi exercite dreptul de veto. Nu are puterea de a pune în aplicare rezoluţiile adoptate.

Consiliul Europei a consacrat un domeniu care îi este recunoscut ca o prioritate – drepturile omului. Convenţia europeană a Drepturilor omului a fost aprobată în şedinţa din 4 noiembrie 1950. Convenţia enumeră drepturile individului şi libertăţile cetăţeneşti.

În 1955, a fost adoptat drapelul Europei, reprezentând cercul celor 12 stele aurii pe fond albastru. Prin dispoziţia lor, cele 12 stele simbolizează unitatea popoarelor Europei. Numărul lor este invariabil, cifra 12 fiind simbolul perfecţiunii şi plenitudinii. Din mai 1986, drapelul european a devenit şi emblema Uniunii europene. În 1972, Comitetul Miniştrilor a adoptat imnul european, un aranjament orchestral al preludiului Oda bucuriei din Simfonia a IX-a de Beethoven. 

 Sursa: Cornelia Neagu, Istoria constructiei europene