Epoca homerică (cca. 1175-750 i.Hr.)

Epoca homerică reprezintă una dintre cele mai enigmatice și fascinante perioade ale istoriei Greciei antice. Denumirea ei se explică prin faptul că, vreme îndelungată, singurele informații disponibile proveneau aproape exclusiv din cele două mari epopei atribuite lui Homer – Iliada și Odysseia. Deși cercetările arheologice moderne au îmbogățit considerabil documentația, această epocă rămâne încă insuficient cunoscută, motiv pentru care istoriografia folosește adesea și termenul de „Ev întunecat”.

Din punct de vedere arheologic, epoca homerică corespunde primei vârste a fierului, împărțită în trei faze: submiceniană, protogeometrică și geometrică.

🛡 1. Regresul istoric și revenirea la structurile gentilice

Epoca homerică este un exemplu clasic de regres istoric. După prăbușirea civilizației miceniene, lumea greacă revine la structuri sociale arhaice, bazate pe:

• ginți (grupuri de rudenie),

• fratrii,

• triburi.

Statul dispare, iar organizarea comunităților se bazează pe legături de sânge și pe solidaritatea militară. Conducătorii acestor structuri erau:

• filobasileul – șeful tribului,

• basileutatos – șeful fratriei,

• basileuteros – șeful ginții.

Triburile aveau un caracter militar pronunțat. Homer surprinde acest lucru într-un celebru pasaj din Iliada, unde Nestor îl sfătuiește pe Agamemnon să așeze luptătorii după triburi și fratrii, pentru a întări coeziunea în luptă.

Relațiile interne erau reglementate de themis (dreptul gentilice), iar cele dintre grupuri de dike (dreptul intergentilic).

👑 2. Basileul și structurile politice timpurii

În fruntea fiecărei comunități se afla un basileus, conducător cu atribuții:

• militare,

• religioase,

• judecătorești.

El nu guverna singur, ci împreună cu:

• boule – sfatul bătrânilor, format din șefii ginților,

• boelephoroi – consilieri cu experiență,

• gerontes – bătrânii comunității.

Unele decizii importante necesitau acordul demosului, adică al tuturor bărbaților liberi majori.

Epopeile homerice menționează numeroși basilei, ceea ce arată lipsa unei unități politice. Această fragmentare va rămâne o caracteristică fundamentală a lumii grecești până în epoca clasică.

🌾 3. Economia oikos‑ului: o lume rurală, autarhică

Economia epocii homerice era în mare parte naturală. Fiecare gospodărie – oikos – producea aproape tot ce îi era necesar.

Principalele resurse:

• vite – principala formă de bogăție (Odysseus avea 72 de turme, însumând 7–8 mii de animale),

• agricultură – orz, grâu, viță de vie, livezi, grădini,

• meșteșuguri – realizate de demiurgi: fierari, olari, pielari, dulgheri.

Spre deosebire de epoca miceniană, comerțul era redus, iar contactele cu alte regiuni erau sporadice.

🧍‍♂️ 4. Structura socială: oameni liberi și sclavi

Societatea homerică era împărțită în:

🔹 Oameni liberi

Diferențiați în funcție de avere:

• aristocrația gentilică – mari proprietari de vite și pământ,

• oamenii simpli – crescători de animale, agricultori, meșteșugari.

🔹 Sclavi (dmoes)

Numărul lor era redus, iar sclavia avea un caracter casnic, nu economic. Sclavii proveneau mai ales din:

• prizonieri de război,

• oameni liberi căzuți în datorii.

🔚 5. Sfârșitul epocii homerice și tranziția spre epoca arhaică

Începând cu secolul VIII î.Hr., structurile gentilice încep să se destrame. Apar:

• polisurile,

• primele legi scrise,

• noile forme de organizare socială,

• marea colonizare greacă.

Astfel, lumea homerică se transformă treptat în lumea arhaică, punând bazele civilizației clasice grecești.

 Sursa: Mihail Vasilescu, Orientul Mijlociu si Mediterana in antichitate