Organizarea limes-ului moesic în secolele I-III

Prezent la Dunăre pentru a respinge invazia dacilor din iarna anilor 85/86, împăratul Domitian a procedat la reorganizarea Moesiei, provincie cu o frontieră prea întinsă şi cu probleme prea numeroase pentru sarcina unui singur guvernator. De aceea, Domitian o împarte în două provincii, Moesia Superior şi Moesia Inferior, numite astfel în raport cu cursul Dunării. Provincia Moesia Superior cuprindea Dardania şi ţinuturile dinspre Dunăre locuite altădată de neamurile moesilor şi tribalilor. În zona limes-ului dunărean, graniţa ei începea la o oarecare distanţă la vest de confluenţa Savei cu Dunărea; limita de est, spre Moesia Inferioară, era marcată de râul Ciabrus (Ţibriţa), mai târziu cu o mică rectificare până la gura râului Almus (Lom).

          Moesia Superioară a fost guvernată de legaţi imperiali de rang consular. Primii titulari ai acestui post au fost L. Funisulanus Vettonianus (cel mai devreme la sfârşitul anului 85) şi L. Tettius Iulianus (eroul din anul 69 şi, ulterior, învingătorul de la Tapae). În anii 167-170, constatăm unificarea comandamentelor provinciilor Moesia Superior şi Dacia Apulensis (Superior; apoi cu toate cele trei provincii ale Daciei), pentru a face faţă cu forţe comune pericolului reprezentat de sarmaţii iazigi. Este lipsită de obiect ipoteza conform căreia această provincie ar fi fost guvernată de legaţi de rang pretorian pe timpul lui Traian (când legiunea IIII Flavia a fost afectată apărării Daciei) sau pe timpul lui Marcus Aurelius. Printre ultimii guvernatori consulari pe care-i cunoaştem se numără C. Messius Q. Decius Traianus (a. 249) şi M. Aemilius Aemilianus (a. 253), proclamaţi împăraţi de trupele provinciale. Tot legiunile moesice sunt considerate autoare ale proclamării uzurpatorilor Ingenuus (258) şi Regalianus (260).

          Limes-ul provinciei s-a organizat treptat, în cursul secolului I p.Chr. Pentru prima parte a acestui secol, datele arheologice şi epigrafice sunt sporadice. Observaţiile sunt îngreunate de faptul că aici s-au suprapus lucrări de fortificaţie până în secolul al VI-lea, fazele de construcţie fiind delimitate cu dificultate. Legiunile romane au ocupat, pe măsura înaintării stăpânirii romane spre Dunăre, castrele de la Singidunum (Belgrad) şi Viminacium (Kostolać). La est de castrele legionare, urme sporadice se mai întâlnesc în castrele auxiliare de la Cezava (Novae), Boljetin (Smyrna), Donji Milanovać (Taliata) (castellum; 50 x 40 m), Malo Golubinje (alt mic castel). Întăriturile acestor fortificaţii sunt construite din pământ bătut (probabil în tehnica Holz-Erde-Mauer), pe un fundament de pietre sparte sau de lut ars. La Boljetin şi Cezava, descoperirile arată o circulaţie monetară destul de intensă sub Claudius I (ultima monedă de la Boljetin este din timpul lui Nero); se consideră că aceste fortificaţii au fost distruse în cursul evenimentelor din 68/69. Prezenţa trupelor auxiliare în aceste castre este atestată de Istoriile lui Tacitus, cu ocazia evenimentelor menţionate (atacul dacilor).

          Sub Flavii, limes-ul în zona Porţilor de Fier este reorganizat. Castrele de la Boljetin şi Cezava sunt refăcute; la Donji Milanovać, castrul este mărit (134 x 126 m). Tot din timpul Flaviilor datează fortificaţia de la Saldum, precum şi cea de la Kostol (viitorul Pontes). Dar aceste castre au din nou de suferit de pe urma invaziei din 85/86 (cum arată descoperirile monetare).

          Opera de reorganizare a limes-ului Moesiei Superioare datează probabil îndată după temporizarea conflictului cu dacii transdanubieni. Sediul legiunii VII Claudia era de mai multă vreme la Viminacium. Legiunea IIII Flavia a fost adusă de Domitian din Dalmatia; după războaiele dacice ale lui Traian şi staţionarea temporară în Dacia, legiunea a fost readusă în Moesia Superioară şi stabilită la Singidunum, unde o menţionează Ptolemeu (III 9,3) şi sursele epigrafice. De asemenea, diplomele militare atestă în această provincie un număr important de trupe auxiliare.

          Castrele de pe limes erau legate de un drum, a cărui întreţinere era în sarcina unităţilor militare. În anii 92/93 este refăcut drumul în punctul Ad Scrofulas, distrus de Dunăre. De asemenea, în anul 100 împăratul Traianus a dispus tăierea unui drum în stâncă în zona Cazanelor; acţiunea este consemnată de o inscripţie ajunsă până noi: Imp(erator) Caesar divi Nervae f(ilius) Nerva Traianus Aug(ustus) Germ(anicus) pontif(ex) maximus trib(unicia) pot(estate) III pater patriae co(n)s(ul) III, montibus excisi[s] (et) anco[ni]bus sublatis, via[m] f[ecit]. În amonte de această „Tabula Traiana”, soldaţii din legiunile IIII Flavia şi VII Claudia, care au lucrat la drum, închină o inscripţie lui Hercules. De asemenea, pentru a facilita navigaţia pe Dunăre, împiedicată de pragurile (stâncile) de la Porţile de Fier, împăratul a pus să se sape (între actualele localităţi Šip şi Carataš) un canal (lungime: 3220 m); această acţiune este consemnată de o altă inscripţie din anul 101: Imp(erator) Caesar divi Nervae f(ilius) Nerva Traianus Aug(ustus) Germ(anicus) pontif(ex) max(imus) trib(unicia) pot(estate) V p(ater) p(atriae) co(n)s(ul) IIII ob periculum cataractarum derivato flumine tutam Danuvi navigationem fecit. O altă inscripţie, descoperită la Carataš, menţionează un mil(es) leg(ionis) IIII Fl(aviae) catarac(tarum) stationis Dia[na]e; în această zonă, Procopius (De aedif. IV 6) menţionează Caput Bovis, construcţie a lui Traian, probabil în legătură cu utilizarea animalelor pentru tracţiunea navelor (în amonte) pe canal.

          După cucerirea Daciei şi transformarea ei în provincie romană, s-ar părea că, din punct de vedere strategic, existenţa unui limes între cele două provincii a devenit superfluă. Cum s-a observat însă pe bună dreptate, nu s-a putut dovedi concret abandonarea castrelor şi mutarea trupelor; numărul auxiliilor a scăzut evident, dar numai în comparaţie cu situaţia din timpul războaielor dacice. Din cele peste 20 de fortificaţii identificate pe teren, unele au fost probabil lăsate în stare de funcţionare în secolele II-III; acestea sunt puse în legătură cu trupele auxiliare menţionate în diplomele militare ale acestei provincii (2 alae şi 10 cohortes). Monedele din timpul împăratului Hadrian (anii 134-138) poartă pe revers legenda EXER(citus) MOESIACVS: împăratul urcat pe o platformă vorbeşte în faţa trupei, reprezentată prin trei bărbaţi (un ofiţer poartă sabie şi suliţă, alţi doi militari poartă vultur şi un alt tip de stindard) (RIC, 926).

          Cum s-a văzut, porţiunea mai vestică a limes-ului Moesiei Superioare era controlată de cele două legiuni. De remarcat că fortificaţiile de pe malul drept al Dunării au în unele cazuri perechi pe malul de nord (dacic): astfel, se presupune că Lederata (Ram) avea în faţă, peste fluviu, un castru la Banatska Palanka (aici au apărut ştampile ale legiunilor IIII Flavia şi VII Claudia, ale alei II Pannoniorum şi cohortelor I Cretum şi II Hispanorum); de asemenea, în faţa castrului de la Cuppae (Golubać) (ştampile ale legiunilor menţionate şi ale cohortei V Gallorum) se afla, peste fluviu, un castru la Pojejena (mai întâi cu val de pământ, 142 x 179 m; apoi refăcut în piatră, 185 x 148 m; păzit de cohors V Gallorum). Pe porţiunea de limes de la est de sediul legiunii VII Claudia, ştampilele se găsesc alături de cele ale trupelor auxiliare; probabil au contribuit cu material tegular la construirea acestor fortificaţii (cum am văzut, aceste materiale epigrafice s-au descoperit şi pe malul de nord al fluviului).

          Chiar dacă se afla în faţa provinciei Dacia, malul Dunării de la est de Viminacium a fost în continuare bine fortificat, în special în zona Porţilor de Fier. Cercetările arheologice arată că în această vreme se află în funcţiune castre la Ram (Lederata; 140 x 200 m), Golubać (Cuppae; 160 x 160 m), Cezava (Novae; 150 x 140 m), Boljetin (Smyrna; 140 x 120 m), Donji Milanovać (Taliata; 134 x 126 m), Tekija (Transdierna; 100 x 84 m), Carataš (Diana; 138 x 123 m), Kostol (Pontes; 130 x 120 m), Brza Palanka (Egeta; 150 x 140 m). Scopul acestor castre era să controleze drumul în zona Cazane-Porţile de Fier (atât pe uscat, cât şi pe Dunăre), dar şi pentru probleme de ordin tehnic, pe care aceste căi de comunicaţie le ridicau. Cum am văzut, unele castre de pe malul drept al Dunării au corespondente pe malul de nord; unii autori presupun chiar că trupele din aceste castre s-ar fi aflat temporar sub controlul guvernatorilor Moesiei Superioare.      

Graniţa Moesiei Superioare nu a fost, se pare, afectată de evenimentele din timpul lui Marcus Aurelius. Totuşi, pentru a face faţă iazygilor (care au atacat Dacia Superioară), împăratul unifică temporar comandamentele Moesiei Superioare şi Daciei. De asemenea, Cassius Dio ne informează că sarmaţilor li s-a interzis să aibă corăbii pe Dunăre şi să se apropie de insulele de pe fluviu (LXXI 19,1). Situaţia creată după aceste războaie impunea cu atât mai mult menţinerea fortificaţiilor de pe Dunăre, chiar şi la răsărit de Drobeta; în această privinţă, este interesant de reţinut prezenţa unui castru roman pe râul Timoc (Timacus fluvius, Pliniu cel Bătrân), în punctul Timacum Minus (114 x 112 m). Alte castre au existat, pare-se, la Prahovo (Aquae) (mai în amonte de vărsarea Timocului), precum şi la Lom (Almus) (190 x 190 m).  

Provincia Moesia Inferior era mărginită la nord de cursul inferior al Dunării, la est de vărsarea râului Ciabrus; ea cuprindea o parte din ţinutul locuit altădată de tribali (cu Oescus), ripa Thraciae şi Scythia Minor (Dobrogea de astăzi) cu oraşele greceşti (Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis, Odessos; mai târziu se va adăuga Messambria). Limita între Moesia şi Thracia trecea aproximativ pe la jumătatatea distanţei între Dunăre şi Munţii Haemus (Balcani) (lăsând de partea Thraciei oraşele Nicopolis-ad-Istrum şi Marcianopolis, întemeiate de Traian); câteva inscripţii din anul 136 marchează fines inter Moesos et Thraces. Spre sfârşitul secolului al II-lea, cele două oraşe trec la Moesia Inferioară; monedele acestor cetăţi vor menţiona, de acum înainte, pe guvernatorii Moesiei Inferioare.

          Moesia Inferioară era o provincie imperială, guvernarea ei fiind încredinţată unui legatus Augusti pro praetore; prin faptul că sub ordinele lui se aflau trei legiuni, rezultă că el făcea parte din eşalonul superior al guvernatorilor de rang consular (pe timpul lui Traian staţionau câte trei legiuni doar în provinciile Britannia, Pannonia Superior, Dacia, Moesia Inferior şi Syria). Administrarea finanţelor provinciei era încredinţată unui procurator Augusti, personaj de rang ecvestru, în mod obişnuit din categoria centenarii-lor (salarizat cu 100 000 de sesterţi). Se pare că acest procurator era însărcinat uneori, cu titlu interimar, chiar cu guvernarea provinciei, probabil în caz de vacanţă a postului de guvernator: astfel, o inscripţie menţionează pe un anume C. Titius Similis, proc(urator) prov(inciae) M[y]siae Inferioris, eiusdem provinciae ius gladii, eventual pe timpul lui Elagabal; pe timpul lui Gordian III, P. Aelius Hammonius a exercitat se pare şi el interimatul guvernării acestei provincii. Pe timpul domniei lui Valerianus şi Gallienus, precum şi sub Claudius II, două borne (milliaria) descoperite la Tomis menţionează refacerea drumului de pe litoral, agente praes(ide) prov(inciae) („ocupându-se de aceasta guvernatorul provinciei”) C. Iulius Victor, respectiv Titius Saturninus. De asemenea, pe timpul împăratului Aurelian, o inscripţie de la Callatis (din anul 272) menţionează un [pra]eses provincia[e]; tot sub acest împărat, o inscripţie de la Sexaginta Prista menţionează un v(ir) p(erfectissimus), p(raeses) p(rovinciae) (?). Se consideră că numirea acestor praesides ar marca trecerea spre guvernatorii de rang ecvestru. Totuşi, un milliarium de la Sexaginta Prista, tot din timpul lui Aurelian, înregistrează pe ultimul legatus) Aug(usti) pr(o) pr(aetore).        

          Pe timpul împăratului Traian, a avut loc o reorganizare temeinică a limes-ului moesic. Limes-ul Moesiei Inferioare începea de la sfârşitul sectorului dunărean comun cu Dacia (Inferioară); cele trei legiuni moesice îşi aveau garnizoanele la Novae (Švištov: legio I Italica), Durostorum (Silistra: legio XI Claudia) şi Troesmis (Turcoaia-Igliţa: legio V Macedonica, adusă de la Oescus, după încheierea războaielor dacice; pe timpul lui Marcus Aurelius a fost transferată în Dacia, la Potaissa).

          De asemenea, diplomele militare ale acestei provincii şi alte documente epigrafice ne atestă prezenţa unui număr important de trupe auxiliare. Astfel, diploma de la Oltina din anul 99 menţionează trei alae şi şapte cohortes, iar diploma de la Plovdiv din acelaşi an alte trei alae şi şapte cohortes; după cucerirea Daciei, un număr dintre aceste trupe au fost transferate la nordul Dunării (mai târziu vor forma nucleul armatei Daciei Inferioare). Grosul acestor unităţi a fost stabilit în sectorul dobrogean al Dunării, lor revenindu-le apărarea acestei porţiuni a limes-ului (îndeosebi după anul 168, când legiunea V Macedonica pleacă în Dacia). Principalele castre din acest sector sunt următoarele: Sucidava (Izvoarele), Altinum (Oltina), Flaviana (Rasova), Axiopolis (Cernavoda), Capidava, Sacidava (Muzait), Carsium (Hârşova), Cius (Gârliciu), Beroe (Piatra Frecăţei), Troesmis (Igliţa; castru de legiune), Arrubium (Măcin), Dinogetia (Garvăn), Noviodunum (Isaccea), Aegyssus (Tulcea), Salsovia (Mahmudia); alte toponime nu sunt identificate sigur. 

          Totodată, diplomele militare menţionează classis Flavia Moesica. Raza de acţiune a acestei flote a fost, probabil încă de la organizarea ei, sectorul dobrogean al Dunării; ştampilele ei s-au descoperit la Troesmis, Dinogetia şi Noviodunum, dar şi pe malul stâng - la Barboşi şi Cartal-Orlovka (Aliobrix?). În legătură cu una din bazele flotei moesice sunt şi inscripţiile menţionând vicus classicorum, un „cartier al marinarilor” (dar descoperite în zidurile cetăţii târzii de la Murighiol-Independenţa, unde au fost folosite ca material de construcţie).

Probabil că şi legiunile Moesiei Inferioare aveau la dispoziţie escadre navale proprii, care să le permită circulaţia uşoară între castrul legionar de bază şi punctele de pe limes ţinute sub control, precum şi pentru a efectua operaţiuni de debarcare pe malul de nord al Dunării; în acest sens, se pot cita numeroasele cărămizi ştampilate ale legiunii I Italica, numele legiunii apărând într-un cartuş în chip de navă. Controlul malului stâng al Dunării de către legiunea I Italica reiese şi din prezenţa unor cărămizi ştampilate ale acesteia la Pietroşani (punctul Reca Mare). De asemenea, legiunea XI Claudia şi-a exercitat un fel de influenţă la nord de Dunăre, dovadă că ştampilele ei de tipul LEG(io) XI CL(audia) ANT(oniniana) (datând de la începutul secolului al III-lea) au apărut şi în thermele castrului de la Pietroasele (jud. Buzău).

          De asemenea, centrul militar şi civil de la Barboşi (sudul Moldovei) era sub controlul Moesiei Inferioare; castrul de aici s-a construit probabil pe timpul lui Traian, cum rezultă dintr-o inscripţie din anul 112. În acest castru au apărut cărămizi ştampilate ale legiunilor I Italica şi V Macedonica, ale cohortei II Mattiacorum şi flotei moesice. Ştampile ale celor două legiuni menţionate şi ale flotei moesice apar şi la Orlovka (Cartal), pe malul de nord al Dunării (uşor în amonte de Noviodunum). 

 

Sursa: Constantin C. Petolescu, Curs istorie veche a romanilor