Organizarea puterii judecătorești în România modernă: de la Constituția din 1866 la reformele începutului de secol XX

Constituția din 1866 a reprezentat un moment de cotitură în istoria dreptului românesc, consacrând principiul separării puterilor în stat și, în mod special, independența autorității judecătorești. Inspirată de prevederile Convenției de la Paris, legea fundamentală a stabilit cadrul instituțional al justiției moderne, iar legislația ulterioară a consolidat treptat acest sistem.

1. Principiul separării puterilor și independența justiției

Constituția din 1866 prevedea că:

• puterea judecătorească se exercită prin curți și tribunale

• hotărârile se pronunță în virtutea legii și se execută în numele Domnului

Codul civil întărea acest principiu prin art. 4, care interzicea judecătorului să emită dispoziții cu caracter general sau normativ. Singura excepție era:

• controlul de constituționalitate, exercitat incidental, cu efecte doar asupra cauzei concrete.

Separarea față de puterea executivă

Ministerului Justiției i s‑a interzis să dea „deslegări în pricini judecătorești”. Totuși, separarea nu era completă:

• la nivel local, primarii și subprefecții păstrau atribuții jurisdicționale

• abia Legea de organizare judecătorească din 1879 a eliminat aceste competențe, transferându‑le instanțelor.

2. Structura instanțelor în Vechiul Regat

Sistemul judiciar era organizat pe mai multe niveluri:

a) Judecătoriile de plase, plaiuri și ocoale

Instanțe speciale cu competențe limitate:

• judecau cauze civile până la 200 lei ca ultimă instanță

• cu apel până la 1.500 lei

• ulterior au primit competențe în contravenții

• prin Legea din 1907, atribuțiile lor au fost extinse

Componență: un judecător, un ajutor sau magistrat stagiar, un grefier și un arhivar.

b) Tribunalele județene

Instanțe ordinare, competente în civil și penal:

• ultimă instanță pentru litigii civile sub 1.500 lei

• primă instanță pentru litigii peste această valoare

• judecau apelurile împotriva judecătoriilor

• în penal: apeluri împotriva judecătoriilor polițienești și delicte cu pedepse peste 5 zile închisoare sau 25 lei amendă

Componență: un președinte, trei judecători și un supleant sau magistrat stagiar.

c) Curțile de apel

Menținute în patru centre: București, Iași, Craiova, Focșani.

• judecau apelurile împotriva sentințelor tribunalelor

• Curtea din București avea 4 secțiuni; celelalte câte 2

• fiecare secțiune funcționa ca o curte distinctă

Componență: un președinte și cinci consilieri.

d) Înalta Curte de Casație și Justiție

Instanța supremă a României:

• judeca în materie civilă și penală ca instanță de casație

• în cauze politice sau speciale funcționa ca Înaltă Curte de Justiție

• hotărârile se numeau decizii

Componență: un prim‑președinte, trei președinți de secție și 24 consilieri.

3. Condițiile de acces în magistratură și evoluția carierei judiciare

Legea de organizare judecătorească din 1865 a eliminat condiția apartenenței la boierime, introducând criterii moderne:

• cetățenie română (prin naștere sau naturalizare)

• titlul de doctor sau licențiat în drept

• vârsta minimă: 21 ani pentru substitut la tribunal, 35 ani pentru președinte de curte de apel

Magistratul stagiar (Legea din 1913)

• vârsta minimă: 21 ani

• titlu de doctor sau licențiat în drept

• după un an, obligația de a susține examenul de capacitate

• două absențe sau două respingeri duceau la înlocuire

4. Inamovibilitatea și consolidarea independenței justiției

Inițial, inamovibilitatea era recunoscută doar judecătorilor de la Înalta Curte. Prin Legea din 1909, ea a fost extinsă și asupra judecătorilor de la instanțele inferioare.

• procurorii au rămas amovibili, dependenți de executiv.

5. Consiliul Superior al Magistraturii (1909)

Înființat pe lângă Ministerul Justiției, CSM avea rolul de a proteja independența corpului magistraților.

Atribuții principale

• avize pentru numirea și promovarea magistraților

• judecarea abaterilor disciplinare ale magistraților inamovibili

• emiterea de avize la solicitarea ministrului

• îndeplinirea altor sarcini prevăzute de lege

Pentru posturile vacante de magistrați inamovibili, CSM formula recomandări, iar executivul alegea dintre candidații propuși. Astfel, influența politică asupra justiției era limitată.

Concluzie

Între 1866 și începutul secolului XX, România a construit un sistem judiciar modern, bazat pe:

• separarea puterilor

• profesionalizarea magistraturii

• instituții stabile

• garanții de independență

Reformele succesive au consolidat treptat autoritatea judecătorească, transformând-o într‑un pilon esențial al statului român modern.

 Sursa: Curs istoria dreptului romanesc Universitatea “Dunărea de Jos”