Epoca sumeriana

 Numele de Sumer este de origine accadiană. Sumerienii îşi numeau propria ţară Kengir sau Kalam. Partea de nord a Mesopotamiei se numea în sumeriană Uri. Prima epocă istorică a Mesopotamiei, cea sumeriană, este perioada înfloririi unei civilizaţii extraordinare, în care s-au pus bazele panteonului mesopotamian, a fost creată scrierea cuneiformă, iar artele şi ştiinţele au înregistrat progrese remarcabile.

Cele maivechi urme de locuire din sudul Mesopotamiei datează din jurul anului 4500 a.C. Sunt agricultori originari din regiunile mai înalte din nord sau din est, cunoscut sub numele de ubaidieni. Despre limba acestei populaţii nu se ştie mai nimic, cu excepţia acelor urme păstrate într-un număr de denumiri geografice şi de cuvinte din sumeriană.

Originea sumerienilor nu este clară. În Biblie, s-a păstrat o preţioasă tradiţie care spune că sumerienii erau veniţi de undeva din Orient. Sunt cel puţin două teorii majore referitoare la originea acestei populaţii. Una dintre ele susţine originea nordică a sumerienilor, din sudul Mării Caspice şi din nordul Iranului. Această ipoteză se sprijină mai ales pe unele vagi asemănări dintre limba sumeriană cu limbile turcice. Cea de a doua teorie susţine originea răsăriteană a sumerienilor, din aria civilizaţiei Indusului, fiind invocate în favoarea sa unele asemănări dintre cele două civilizaţii.

Nici data sosirii sumerienilor în patria lor istorică nu este certă, opiniile cercetătorilor mergând de la jumătatea mileniului al IV-lea a.C., până către începutul mileniului al-III-lea. În tot cazul, civilizaţia sumeriană este produsul fuziunii etnice şi culturale între populaţiile ubaidiene, semitice şi sumeriene; ea este numită sumeriană, deoarece limba sumeriană este aceea care a dat expresia scrisă a acestei civilizaţii.

Limba sumeriană, cunoscută din numeroase inscripţii, este atestată încă din jurul anului 3100 a.C. Ea a fost înlocuită treptat, după anul 2000 a.C. ca limbă vorbită de limba semitică accadiană, dar a supravieţuit ca limbă de cult până târziu, la începutul epocii persane. Afinităţile lingvistice ale limbii sumeriene nu au putut fi stabilite cu siguranţă; dintre toate apropierile făcute, cele mai semnificative sunt cele cu limbile turcice. Ea este o limbă de tip aglutinant, deoarece păstrează rădăcina intactă, în timp ce exprimarea diferitelor schimbări morfemice se face cu ajutorul prefixelor, infixelor şi sufixelor.

La începutul epocii sumeriene nu exista un stat cu acest nume, forma de organizare politică fiind cea de oraş-stat. Principalele oraşe-state sumeriene erau: Eridu, Ur, Larsa, Umma, Uruk, Nipur, Surrupak, Kiş.

Aşa cum reiese din izvoare, între oraşele-stat sumeriene sa dus o acerbă luptă pentru hegemonie. Se pare că aceste lupte erau determinate într-o bună măsură de necesitatea de a controla întregul sistem de irigaţie, care avea o importanţă vitală pentru economia sumeriană. Într-o primă perioadă, regele din Lagaş a avut o poziţie dominantă stăpânind şi peste Ur. În 2850 a.C. Lagaşul îşi pierde această poziţie, devenind dependent de Suruppak. Ulterior şi oraşul Suruppak îşi pierde întâietatea, oraşul Ur căpătând un rol dominant. Concomitent cu ridicarea oraşului Ur, capătă importanţă alte două centre: Kiş şi Lagaş.

Forma predominant sumeriană a civilizaţiei Mesopotamiene a fost treptat înlocuită de cea accadiană, numită astfel de la oraşul Accad. 

Sursa: Mihail Vasilescu, Orientul Mijlociu si Mediterana in antichitate