Secularizarea averilor manastiresti

Până în 1859, reglementarea chestiunii mănăstirilor închinate nu a fost posibilă datorită sprijinului pe care Rusia şi Imperiul Otoman îl acordau  Patriarhiei de la Constantinopol. În aceste condiţii egumenii greci nu-şi mai respectă  obligaţiile financiare către autorităţi încât la începutul domniei lui A.I.Cuza mănăstirile închinate datorau statului aproximativ 21 milioane de lei (1,5 milioane lei cele din Moldova şi 19,5 milioane lei cele din Ţara Românească) pentru ca în august 1863 datoria lor să crească la circa 29 milioane lei. Guvernul român, din dorinţa de a soluţiona pe caleamiabilă această problemă cu implicaţii internaţionale, încearcă în vara anului 1863 să răscumpere proptrietăţile mănăstirilor închinate. Ierarhii greci refuză oferta şi sperând să obţină sprijinul marilor puteri ameninţă cu internaţionalizarea conflictului situaţie pe care guvernul de la Bucureşti dorea să o evite.

                În noiembrie 1863, domnitorul Cuza obţine sprijinul guvernului francez în această problemă. În disputa ce opunea autorităţile româneşti celor ecleziastice intervine guvernul francez, care se pronunţă, în noiembrie 1863 în favoarea autorităţilor româneşti. În aceste condiţii, Cuza era conştient că poate declanşa acţiunea de secularizare fără riscuri majore din partea marilor puteri şi, în principal, a Porţii şi Rusiei. Principele îl va înştiinţa pe Aali Pasa, ministrul de externe otoman, la începutul lunii decembrie 1863 că problema mănăstirilor închinate trebuie să-şi găsească rapid rezolvarea.

                Guvernul român, prin Dimitrie Bolintineanu, ministru al cultelor şi instrucţiunii publice în momentul respectiv, prezintă Parlamentului Proiectul de lege privind secularizarea tuturor averilor mănăstireşti din ţară, a averilor mănăstirilor închinate şi neînchinate, proiect care este adoptat cu însufleţire cvasiunanimă: 93 voturi pentru şi 3 voturi contra. Astfel, la 17/29decembrie 1863 Parlamentul adoptă Legea secularizării averilor mănăstireşti. Prin această lege, pe principiul faptului împlinit, intră în patrimoniul statului şi sub incidenţa legilor lui şi a controlului autorităţilor româneşti o suprafaţă echivalentă cu 25,26% din suprafaţă agricolă a ţării. Articolul 1 din lege stipulează că „Toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân averi ale statului”, iar articolul 2 arată că „Veniturile acestor averi se înscriu între veniturile ordinare ale bugetului statului”. Legea prevede – în articolul 3 – să se acorde mănăstirilor închinate, sub formă de ajutor,suma de 82 milioane de lei, din care urma să se scadă datoriile acestora către statul român. Călugării greci urmau să returneze toate documentele, cărţile, vasele sacre de cult etc., conform cu inventarele din Arhivele Statului. Pământurile care au aparţinut mănăstirilor închinate şi neînchinate vor fi folosite de autorităţile româneşti fie pentru împroprietărirea clăcaşilor, ca urmare a aplicării Legii rurale din 14/26 august 1864, fie se vor adăuga domeniilor statului.

        Secularizarea a fost o acţiune politică în care atât domnitorul Cuza cât şi primul ministru Kogălniceanu şi-au dovedit abilităţile diplomatice şi politice. Obţinând sprijinul Franţei în noiembrie 1863 şi prevenindu-l pe ministrul de externe otoman despre aţiune a de secularizare, domnitorul a făcut posibil, fără complicaţii externe, un act de politică internă, care prin urmările sale a însemnat o primă amendarede către români a hotărârilor Conferinţei de la Paris din 1858. Secularizarea s-a bucurat de o largă adeziune şi înParlamentul Românie deoarece a creat speranţa iluzorie că va fi o măsură prin carestatul va conserva marea proprietate în momentul apropriatei restructurări a proprietăţii funciare. În acelaşi timp, secularizarea a ameliorat temporar raporturile tensionate dintre executiv şi legislativ, dându-i lui Mihail Kogălniceanu răgazul necesar finalizării măsurilor ce vor sta la baza Legii rurale. Conducerea Bisericii Ortodoxe a hotărî să refuze oferta făcutăde statul român, în speranţa soluţionării problemei prin medierea Puterilor garante însă, câţiva ani mai târziu, în timpul domniei lui Carol I, parlamentul va declara definitiv închisă problema mănăstirilor închinate.

Sursa: Mihai Opritescu, Istoria Economiei Romanesti Moderne