Situația economică a Principatelor Române în prima jumătate a sec. XIX

     Agricultura este, în continuare, sectorul covîrşitor al vieţii economice, ea suportînd, în această perioadă, mutaţii semnificative, chiar dacă nu suficiente pentru a putea documenta o adevărată „revoluţie agrară”. Astfel, nu putem vorbi de o agricultură intensivă (chiar dacă apar ferme-model, cum ar fi cea de la Zvoriştea a lui Al.Moruzi) şi nici de o generalizare a tehnologiilor preconizate de literatura agronomică a epocii (deşi în zonă apar agronomi, mai întîi străini, apoi români, precum Ion Ionescu de la Brad, vechil, spre 1848, pe moşiile lui Mihail Sturdza). Se extind, în schimb, suprafeţele cultivate, atît datorită sporului braţelor de muncă, cît şi a noilor posibilităţi de cîştig apărute după abolirea monopolului comercial otoman (1829, dar prima breşă fusese făcută tocmai în 1774). Chiar peisajul agricol se schimbă, prin extinderea rapidă a suprafeţelor cultivate cu porumb (în perioada regulamentară egalează grîul), plante tehnice, cartof. Succesul porumbului a produs schimbări importante în viaţa ţăranului, începînd, fireşte, cu alimentaţia. Randamentul porumbului (raportul dintre cantitatea de sămînţă şi cuantumul recoltei, pe unitatea de suprafaţă) era net superior păioaselor, chiar dacă era necesară o mai mare cantitate de muncă. Porumbul a rezolvat şi problema furajării animalelor peste iarnă, astfel încît tăierea pe capete a acestora în pragul acestui anotimp nu se mai justifica. Chiar sporirea spectaculoasă a numărului porcinelor (cu efecte, desigur, în alimentaţie) poate fi pusă în legătură cu generalizarea culturii porumbului şi a cartofului (deşi pot fi invocate şi alte cauze: dispariţia unor pieţe tradiţionale a impus aproape renunţarea la creşterea cornutelor mari pentru export; porcul, pe de altă parte, nu era agreat de către turci). În perioada regulamentară, apare (în ciuda unor calamităţi frecvente: secetă, lăcuste, epizotii) un excedent evident de produse agricole. Considerînd, mai cu seamă în ţinuturile din nordul Moldovei, că transportul cerealelor, cu carele, la schela Galaţilor este prea costisitoare şi luînd în calcul concurenţa de pe pieţele occidentale, mulţi proprietari au recurs la o soluţie ad-hoc: utilizarea recoltei pentru „fabricarea” alcoolului, borhotul fiind folosit pentru hrănirea animalelor. Apar, astfel, nelipsita velniţă (cazanul de rachiu), orîndarul evreu cu crîşma lui şi lăţirea consumului de băuturi spirtoase, cu importante consecinţe asupra sănătăţii ţăranului.

      Stabilimentele industriale sunt puţine şi cu un număr redus de lucrători. Ce-i drept, apar destule mori, de hîrtie, de silitră etc, dar, în continuare, mica producţie a atelierului meşteşugăresc rămîne precumpănitoare. Există, desigur, tendinţa, dar intrarea în zona maşinismului se produce în a doua parte a epocii moderne. Transporturile nu cunosc îmbunătăţiri semnificative, dacă ne referim strict la mijloacele de locomoţie, pentru că, totuşi, în Moldova, Mihail Sturdza construise bune şosele pietruite. Ca să ajungi la Paris, trebuia fie să călătoreşti la Lemberg, cu trăsura sau harabaua evreiască, prin Mihăileni, şi de acolo să te urci în tren; fie, de la Galaţi, să călătoreşti cu Lloydul austriac pînă la Viena, de unde să continui cu trenul. În 1840, Ion Ghica face drumul de la Bucureşti la Iaşi într-o săptămînă.

      Comerţul, în ansamblu, cunoaşte o ameliorare simţitoare datorită mai multor factori, dintre care am aminti înlăturarea monopolului comercial otoman şi rolul benefic al evreilor. Am mai putea adăuga că schimbarea modului de viaţă al elitei boiereşti (moda apuseană, călătoriile în străinătate – la studii, la băi sau de plăcere, traiul luxos etc) a determinat o foame de numerar şi, implicit, o altă atitudine faţă de exploatarea moşiilor: fie acestea erau administrate direct de către proprietar, iar recolta era destinată valorificării prin vînzare, fie erau arendate, banii erau obţinuţi, iar arendaşul lucra pentru piaţă. Principalul partener comercial al Principatelor a fost Austria, urmată de unele ţări occidentale, între care Belgia, de unde se aduceau mai cu seamă feroase.

      Circulaţia monetară a ridicat serioase probleme autorităţilor române, în principal datorită lipsei frecvente de numerar. Nu exista un sistem bancar coerent şi nici o instituţie de stat care să regleze această activitate. Desigur, necesitatea unui sistem monetar naţional a fost profund resimţită, dar acesta nu s-a putut realiza decît în 1867.

 

Sursa: Mihai Cojocariu, Gheorghe Cliveti, România modernă