Sfârșitul lui Caesar

    La 15 martie 45 î.C. sau la idele lunii respective Caesar este asasinat în plin senat. De multă vreme nemulţumirea fierbea în rândurile unei părţi din  clasa politică romană. Potenţarea inexorabilă a dictaturii lui Caesar contrariase pe mulţi senatori, încercarea lui Caesar de a desfiinţa facţiunile, clanurile de interese şi de opţiuni politice  eşuase.

    Se formase o conspiraţie complexă, întemeiată pe o coaliţie, în vederea lichidării fizice a tiranului. Cicero nu a participat direct la conjuraţie, deşi era perfect la curent cu obiectivele şi planurile ei, el fiind ideologul principal al întregii mişcări. De câţiva ani, el exorta anumiţi oameni politici romani să salveze libertăţile, încă din 45 î.C, Cicero a îndemnat pe Brutus să răstoarne tirania. El îi amintea lui Brutus genealogia, pe care i-o alcătuise Atticus. În congruenţă cu aceasta, Brutus descindea din alt Brutus, exterminatorul tiraniei, şi din Servilius Ahala, care îl eliminase pe Spurius Maelius, acuzat de veleităţi despotice. Marcus Iunius Brutus era fiul Serviliei, fosta amantă a lui Caesar, şi al unui popularis executat la ordinul lui Pompei. Tânărul Brutus era un filosof, un doctrinar intransigent, un împătimit de libertatea republicană. Se număra printre corespondenţii privilegiaţi ai lui Cicero. In 50 î.C, se opusese lui Pompei şi emisese monede care figurau chipurile presupuşilor săi străbuni, Brutus regicidul şi Servilius Ahala. În 49, după ezitări şi înfrânându-şi dezgustul, urmase pe Pompei şi pe Cato în Grecia. Caesar îl amnistiase după Pharsalus: îi arătase afecţiune deosebită şi admiraţie pentru intelectul lui. În 46 î.C, îi conferise guvernarea Galliei cisalpine, iar, la 1 ianuarie 44, pretura urbană. Brutus a aderat la conjuraţie numai înfricoşat de ideea restaurării regalităţii.

     Printre conjuraţi se numărau republicani ori pompeieni iertaţi de Caesar, ca: Brutus şi Cassius, ei înşişi, Quintus Ligarius, susţinut de Pontius Aquila, Rubrius Ruga, Sestius Naso, Marcus Spurius, dar şi moderaţi ca Antistius Labeo, Gaius Cassius Parmensis, Petronius, Publius Turullius. S-a obţinut şi adeziunea unor cezarieni republicani, moderaţi ori dezamăgiţi, precum Gaius Trebonius,

Decimus Iunius Brutus, Lucius Minucius Basilus, Lucius Tullius Cimber, Servius Sulpicius Galba, strămoşul unui viitor împărat, Gaius şi Publius Servilius Casca. Mobilurile, cauzele conspiraţiei sunt multiple. În primul rând expediţia orientală înspăimânta pe mulţi. Ea putea evolua fie spre reeditarea dezastrului de la Carrhae, fie spre o victorie strălucită a lui Caesar, care i-ar fi consolidat  puterea monarhică şi ar fi orientalizat Roma. În sfârşit, inspira oroare, ascensiunea manifestă a unor cezarieni radicali, ca Marcus Antonius şi Lepidus, ca şi, îndeosebi, ascendentul sporit asupra lui Caesar, dobândit de aceştia.

     Catalizatorul conjuraţiei şi al acţiunii ei a fost însă groaza provocată de proclamarea oficială a lui Caesar ca rex, care a hotărât destui conspiratori să acţioneze rapid, fără să mai pregete. Brutus şi Cassius, magistraţi în funcţiune, la un nivel imediat inferior consulilor, au luat conducerea operaţiilor întreprinse de conjuraţie. Testamentul lui Caesar, elaborat în 45 î.C, i-a grăbit moartea. Decimus Brutus figura acolo imediat după Octavian. Aşadar avea interes să moară Caesar mai repede, atât timp cât Octavian era foarte tânăr. Pe de altă parte testamentul sporea ambiţiile lui Antonius şi ale lui Lepidus, ei nefăcând nimic pentru a-l ocroti pe Caesar.

     În 15 martie 44 î.C, Caesar se deplasează spre localul senatului, în pofida unor avertismente, care îi recomandau să nu-şi părăsească locuinţa. Măgulindu-i orgoliul, Decimus Brutus îl convinge să meargă la reuniunea senatului. Chiar pe drum spre senat, un informator al dictatorului îi încredinţează un bilet, care revela complotul. Caesar nici măcar nu îl citeşte. Conjuraţia era prea amplă ca să nu fi fost cunoscută de suficient de mulţi romani.

     Chiar înainte de începerea faimoasei şedinţe, Caesar ajunge la locul respectiv. Se aşază, dar este înconjurat de complotişti, care îl ucid. Cade mort la picioarele statuii lui Pompei, străpuns de douăzeci şi cinci ori chiar de treizeci şi cinci de lovituri de pumnal. Unul dintre cei doi Casca îl lovise cu pumnalul pe la spate. Caesar a încercat, însă nu a putut, să scape prin fugă. Se pare că o singură lovitură de pumnal a fost mortală. Înainte de a muri, Caesar, întors spre Brutus, a murmurat în greceşte: chiar şi tu, fiule.

      După câtva timp, trei sclavi au transportat, pe o lectică, cadavrul lui Caesar acasă la el. Se pare că anumiţi conspiratori ar fi vrut să-i târască leşul spre Tibru, unde să-l arunce, să-i confişte bunurile şi să-i anuleze actele. I-a oprit teama de Marcus Antonius şi de Lepidus. Complotiştii au agitat pumnalele însângerate în numele libertăţii. Brutus strigase chiar numele lui Cicero. Cicero însuşi şi-a exprimat satisfacţia, cu prudenţă, într-un bilet expediat conspiratorului Minucius Basilus. Conspiratorii nu pregătiseră nimic pentru gestionarea statului. Ca şi Cicero, erau convinşi că regimul politic republican va fi restaurat de la sine, fără niciun efort. însă nu era cazul.

 

Sursa: Eugen Cizek, Istoria Romei