Bizanțul sub Paleologi
Cruciadele
şi dominaţia latină au lăsat Imperiul Bizantin într-o stare de epuizare
economică accentuată, cu un teritoriu ce reprezenta numai umbra celui din
vremea Comnenilor. La Constantinopol, palate şi cartiere întregi se găseau în
ruină, iar oraşul îşi revenea cu greu de pe urma celor întâmplate în 1204.
Celelalte localităţi ale Imperiului erau de asemenea imaginea capitalei, speranţele
revenirii la prosperitatea de alatădată fiind minime: negustorii veneţieni şi
genovezi exploatau la maxim comerţul cu Orientul grecesc. Imperiul era redus în
Asia Mică, la teritoriul Imperiului de la Niceea; în Europa, la Tracia şi la o
parte a Macedoniei. De jur împrejur erau state independente sau ostile:
Trebizonda, care până la cucerirea de către turci, a trăit din propriile
resurse; despotatul de Epir şi ducatul Nepratos, State greceşti care acceptau
destul de greu suzeranitatea bizantină. Ducatul Atenei, a continuat să aparţină
francezilor, după care a trecut în mâna catalanilor, iar principatul Moreei a
revenit în cele din urmă Imperiului. În sfârşit, nenumăratele insule şi o mare parte
a localităţilor de coastă erau în mâna genovezilor şi a veneţienilor. Ceva mai
departe de acest Imperiu dislocat şi aflat în agonie, se găseau Statele din
Occident, Serbia, Bulgaria şi turcii.
Aceasta
era situaţia în momentul în care trupele lui Mihail al VIII-lea Paleologul
(1259- 1282), au pătruns în Constantinopol. În această ultimă perioadă a Istoriei
Bizanţului (1261-1453) distingem două etape: domnia lui Mihail al VIII-lea şi
cea a succesorilor săi. Anul 1282, când moare Mihail al VIII-lea şi ajunge la
tron Andronic al II-lea (1282-1328), a marcat de fapt o ruptură însoţită de
decadenţa bizantină; Mihail al VIII-lea a avut ca principal obiectiv
împiedicarea ofensivei latine în Orient, activitatea şi succesul politicii
făcându-l drept ultimul mare împărat al Bizanţului. Un om singur nu putea însă
înlătura cauzele profunde ale declinului unui Imperiu epuizat, de aceea succesorii
săi nu au putut face mai mult decât să întârzie deznodământul final. Andronic
al II-lea (1282-1328) şi Andronic al III-lea (1328-1341) au asistat
neputincioşi la creşterea puterii turcilor în Asia. Ioan al V-lea (1341-1391),
împreună cu Ioan al VI-lea Cantacuzino ( 1341-1355) au văzut cum sârbii lui
Duşan ajungeau la porţile Constantinopolului precum şi primele cuceriri
turceşti în Europa. Sub Manuel al II-lea (1391-1425) şi Ioan al VIII-lea
(1425-1448), progresul turcilor a redus Imperiul la capitală şi la
împrejurimile acesteia, iar călătoriile umilitoare ale ultimilor doi în
Occident pentru a cere ajutor, au rămas infructuoase. Deznodământul era deci inevitabil şi a
survenit în 29 mai 1453, când ultimul împărat bizantin Constantin al XI-lea a
murit eroic pe zidurile Constantinopolului asaltat de turci.
Comentarii
Trimiteți un comentariu