Industrializarea fortata in Romania comunista

    În perioada 1951-1989 dezvoltarea economiei, care s-a desfăşurat pe baza planurilor cincinale, a fost centrată pe dezvoltarea industrială, prin care, potrivit strategiei şi politicii oficiale a timpului, cu unele accente sau nuanţe diferite de la o etapă la alta, se urmărea transformarea României într-un stat industrial-agrar cu o economie eficientă, lichidarea decalajelor de dezvoltare economică dintre zone, regiuni, judeţe şi apropierea nivelului dezvoltării economico-sociale a acestora, crearea unei structuri moderne a economiei în profil de ramură, departamental şi teritorial, în care industria să aibă rolul central, atragerea şi folosirea raţională în procesul dezvoltării a resurselor disponibile din fiecare zonă şi unitate teritorială, în concordanţă cu nevoile ţării şi ale zonei sau unităţii teritoriale.

   Transpunerea în fapt a modelului producţiei industriale bazat pe industria grea s-a concretizat într-un efort investiţional, realizat prin forţarea investiţiilor în acest sens, în defavoarea consumului populaţiei şi cu preţul unor profunde dezechilibre sectoriale.

   Accentul pus pe dezvoltarea industriei grele este reflectat de dinamica producţiei industriale. Astfel, în perioada 1950-1989 producţia industrială totală a crescut de 44 ori, în ritm mediu anual de 10,2%. Creşterea mai mare s-a înregistrat până în 1980, ulterior ritmul mediu anual fiind de 3,3% în anii 1981- 1989 şi de 2,6% în anii 1986-1989. Ca urmare a dezvoltării industriale, în perioada 1950-1989 a crescut producţia principalelor produse industriale pe locuitor, ca, de exemplu, la energie electrică de la 130 la 3276 kWh, cărbune extras de la 239 la 2871 kg, ţesături de la 12 la 48 mp, încălţăminte de la 1 la 5 perechi, carne de la 9 la 30 kg, brânzeturi de la 1 la 4 kg, zahăr de la 5 la 30 kg, televizoare de la 14 (în 1970) la 22 bucăţi/1000 locuitori, frigidere de la 1 (în 1960) la 20 bucăţi/1000 locuitori, autoturisme de la 1 (în 1960) la 62 bucăţi/10000 locuitori ş.a. În literatura de specialitate este menţionată adesea creşterea deosebită a producţiei de oţel pe locuitor, care, în 1988, era în România de 621 kg, depăşind, uneori, cu mult producţiile din alte ţări, care erau, de exemplu, în SUA de 363 kg, Suedia de 577 kg şi Franţa de 319 kg.

Astfel, un prim aspect negativ este acela că procesul de alocare a unor uriaşe sume pentru dotarea cu fonduri fixe a industriei s-a desfăşurat concomitent cu prelungirea duratei normate de funcţionare a lor şi chiar cu menţinerea în funcţiune după expirarea acesteia. Altfel spus, sporirea fondurilor respective a avut loc paralel cu un proces de creştere a gradului de uzură fizică şi morală, reînnoirea lor tehnică fiind nesemnificativă la nivelul ansamblului economiei naţionale, prin aceasta urmărindu-se micşorarea ratei amortizării şi, implicit, a costurilor de producţie. Menţinerea în funcţiune a utilajelor cu grad avansat de uzură fizică şi morală se răsfrânge negativ asupra economiei româneşti. Ea impune o creştere semnificativă a activităţii de întreţinere şi de reparaţii. Astfel, fondurile băneşti alocate pentru întreţinere şi reparaţii curente cunoaşte o curbă permanent ascendentă, de la 21,7 miliarde lei în 1975 la 80,0 miliarde lei în 1987, fapt care nu este de natură să conducă la reducerea cheltuielilor de producţie. La aceasta se adaugă şi calitatea scăzută a mărfurilor româneşti şi, implicit, lipsa lor de competitivitate pe pieţele străine. Acest al doilea aspect se resimte cu deosebire în comerţul exterior şi se măsoară în deficitele balanţei comerciale.

    Un alt aspect negativ al politicii industriale l-a constituit faptul că marile beneficiare de investiţii în general, de cele industriale în special, au fost cinci ramuri: industria constructoare de maşini, energia electrică şi termică, combustibili, chimia şi metalurgia. Astfel, potrivit datelor statistice recalculate, în intervalul 1980-1989 ponderea investiţiilor alocate fiecăreia dintre aceste ramuri în totalul investiţiilor industriale s-a situat între 17,7% – 28,9%, 10,8% – 25,2%, 13,2% – 22,1%, 9,5% – 14,7% şi 10% – 14,2%. În condiţiile exploziei preţurilor, încă de la începutul anilor '70, la toate sursele de energie, dezvoltarea extensivă a industriilor în general şi a celor energofage în special a avut ca rezultat creşterea cheltuielilor de producţie şi scăderea profitabilităţii activităţii industriale, iar în unele situaţii chiar pierderi, care au fost suportate de la bugetul statului.

  Alocarea investiţiilor industriale ramurilor menţionate mai sus, ramuri preferate ale politicii industriale de atunci, s-a făcut şi cu preţul neglijării, am putea spune al sacrificării chiar, a altor ramuri industriale, între care şi industria alimentară, căreia, în anii 1980-1989, I s-a alocat mai puţin de 5% din totalul investiţiilor industriale. Rezultatul n-a întârziat să apară.  Oferta scăzută de produse alimentare pe piaţa internă a dus la apariţia „pieţei paralele“, a preţurilor de speculă şi, implicit, la diminuarea consumului populaţiei şi a nivelului de trai, dar şi la îngustarea pieţei interne, un fenomen care are efect de bumerang asupra posibilităţilor viitoare de dezvoltare a unei părţi a capacităţii de producţie a industriei. În prima parte a perioadei menţionate, fenomenul a îmbrăcat forma mascată a unei mase monetare disponibile şi a creşterii economiilor populaţiei. În cea de a doua, el îmbracă forma evidentă a deprecierii monetare, prin creşterea preţurilor şi scăderea veniturilor reale ale populaţiei.

    Deşi capacităţile de producţie ale industriei erau subutilizate, construcţiile de obiective industriale nu s-au redus. Ca urmare, s-a ajuns ca în 1989 economia românească să fie angajată în lucrări la 21 400 obiective de investiţii, în valoare de 1300 miliarde lei, care depăşeau în acel moment posibilităţile de realizare a lor la termen. În literatura de specialitate se arată că, în acel an, erau necesare fonduri suplimentare în valoare de 435,4 miliarde lei, pentru ca obiectivele începute să poată fi date în funcţiune integral. Întrucât investiţiile erau finanţate în cea mai mare parte de la bugetul statului, lucrările în curs de execuţie exercitau o presiune continuă asupra acestuia.

Sursa: Vladimir Tismaneanu, Raport final al analizei dictaturii comuniste in Romania