Al doilea triumvirat

      Al doilea triumvirat constituie o abilă lovitură de teatru, calculată de  Octavian. De data aceasta nu s-a mai aflat în cauză un cartel politic sau o influenţă mai mult sau mai puţin ocultă, oficioasă, neoficială, asupra mersului instituţiilor statului. Acest al doilea triumvirat era destinat reconstituirii, condamnate de fapt să fie efemeră, a „lagărului" politic cezarian şi destabilizării totale a facţiunii republicane, a rezistenţelor senatoriale, şi ulterior zdrobirii cezaricizilor.

     După idele lui Martie, Lepidus sprijinise candidatura lui Antonius la pontificatul maxim încât Marcus Antonius devenise pontifex maximus. La sfârşitul lunii octombrie a anului 43 î.C, Lepidus, guvernator al Hispaniei Citerior şi al Galliei narboneze, încă din 44 î.C, şi-a unit forţele cu cele ale lui Marcus Antonius, refugiat tocmai în sudul Franţei actuale. El a aranjat o întrevedere între el şi Marcus Antonius pe de o parte şi Octavian pe de alta. Caesar cel Tânăr nu putea să înfrunte trupele reunite ale lui Lepidus şi Marcus Antonius, mai ales în condiţiile în care la Roma fiinţa încă opoziţia republicană, iar cezaricizii se organizau în Grecia şi în Orient. Pe de altă parte, nici cei doi aliaţi nu doreau să lupte împotriva fiului adoptiv al lui Iulius Caesar. Chiar armatele impuneau o alianţă menită să faciliteze eliminarea lui Decimus Brutus, ordonată de Antonius. Nu fără anumite mefienţe se desfăşoară într-o insulă de lângă Bononia (azi Bologna) întrevederea celor trei mari comandanţi militari cezarieni. Într-adevăr, fiecare a venit la punctul de întâlnire însoţit de forţe militare. S-a dobândit însă un acord complet, în primul rând s-a decis instituirea unei magistraturi colegiale, în trei persoane, adică triumviratul, de reînnoit peste cinci ani. Octavian abdică din consulat, care urmează să fie deţinut de către Publius Ventidius Bassus, un cezarian care optase pentru Marcus Antonius încât la Roma vor fi doi consuli, un antonian şi un partizan al lui Octavian (Quintus Pedius). Se statuează de asemenea o nouă distribuire a provinciilor. Pentru a pecetlui pactul încheiat, Octavian se logodeşte cu Clodia, fiica Fulviei, soţia lui Antonius (însă căsătoria nu va avea niciodată loc). Triumvirii pun la cale o intrare solemnă şi comună în Roma. Vor intra în oraş în fiecare zi, preţ de trei dimineţi. Această convenţie, încheiată pe insula situată pe râul Rhenus, de lângă Bononia, a fost oficializată, adică oficial consfinţită, de o lege Titia, adoptată la 27 noiembrie 43. Cei trei dictatori de facto sunt proclamaţi „triumviri în vederea organizării statului", triumviri rei publicae constituendae. Spre deosebire de primul triumvirat, cel de al doilea era instituţionalizat pentru salvarea statului roman. Va fi reeditat, cu aceeaşi valoare juridică, în 37 î.C.

       În realitate, îndată după stabilirea reconcilierii lor, Lepidus, Antonius şi Octavian deciseseră să trimită la Roma spadasini, ucigaşi profesionişti, percussores, care să execute 17 adversari de marcă ai lor. Consulul Pedius, ca să calmeze panica declanşată în oraş, a afişat lista celor 17 condamnaţi, ca şi cum numai ei urmau să fie victimele tulburărilor civile. Cu toate acestea, până la urmă, s-a ajuns la prescripţii masive, tot atât de crunte ca şi cele din vremea lui Sulla. Ele au fost legalizate printr-un edict, care definea interzicerea focului şi a apei şi statornicea o recompensă de acordat delatorilor şi ucigaşilor. De fapt s-au afişat două liste, una de senatori şi cealaltă de cavaleri. Ulterior au intervenit radieri de pe liste şi adăugiri, încât este greu de evaluat numărul victimelor. Appian va înregistra 300 de senatori şi 2.000 de cavaleri. Alte izvoare furnizează cifre diverse. Francois Hinard crede că au fost sacrificate 300 de persoane, 150 de senatori şi 150 de cavaleri. Proscrişii au fost omorâţi, iar averile lor au fost confiscate, ca să fie acordate soldaţilor triumvirilor. Puţini au putut scăpa, fugind în tabăra lui Brutus şi Cassius, care concentrau trupe în Orient, ori în cea a lui Sextus Pompeius. Se urmărea lichidarea oricărei opoziţii în senat şi în Italia. Listele proscrişilor au fost întocmite pe baza unor aprige negocieri, desfăşurate între triumviri. Lepidus şi-a jertfit propriul frate, iar Octavian l-a abandonat pe Cicero, al cărui cap era stăruitor cerut de către Marcus Antonius. Asasinii trimişi de Marcus Antonius l-au surprins pe Cicero pe ţărmul campanian, la 7 decembrie 43 î.C, când ezita să se îmbarce pentru Macedonia, unde se aflau forţele lui Brutus. Printre ucigaşi, Cicero l-a zărit pe centurionul Herennius, pe care odinioară îl apărase de acuzaţia de paricid. Cicero a cerut sclavilor să oprească lectica în care se afla, a scos capul dintre perdele, l-a oferit şi l-a privit fix pe Herennius. Centurionul a retezat capul celui ce îi devenise tată, conform cutumei romane. Cicero avea şaizeci şi patru de ani. Capul şi mâinile care scriseseră Filipicele au fost ţintuite în For. Uciderea lui Cicero a înspăimântat cumplit pe romani. Curând se vor scrie necrologuri, naraţii ale morţii lui Cicero, transformat în simbolul Republicii ucise, al artei oratorice, al tiraniei lui Antonius. Marcel Le Glay considera că teroarea prilejuită de prescripţiile din 43 va determina generaţia care trăise oroarea războaielor civile să accepte, să dorească, un salvator, capabil să pună capăt sângeroaselor litigii dintre cetăţeni.

       Pentru moment, în atmosfera impregnată de spaimă şi de angoasă, la 1 ianuarie 42, Caesar a fost proclamat oficial divin, diuus, printr-un plebiscit. Senatul pierduse pe cei mai importanţi membri ai săi. De altfel, cele mai semnificative decizii sunt votate de comiţii ori de conciliul plebei, prezidate de triumviri. Astfel se revocă amnistia hotărâtă în 44 şi se creează un tribunal menit să judece cezaricizii.

 

Sursa:  Eugen Cizek, Istoria Romei