Reformele lui Sulla

       Înainte de abdicare, Sulla efectuase reforme fundamentale, sortite renovării statului, în primul rând, ca să-şi făurească o clientelă fidelă, devotată, a împroprietărit şi colonizat în Etruria, Umbria, Laţiu, Campania, chiar în Corsica, 120.000 de oameni, care serviseră sub flamurile sale. Reformele lui Sulla dezvăluie o personalitate împărţită între deschiderea spre mentalităţile Orientului elenistic şi fidelitatea faţă de anumite valori şi reprezentări tradiţionale. Ele traduc un amestec între preconizarea viitorului şi prezervarea trecutului.

      Dictatorul a radiat pe unii adversari ai săi din corpul cetăţenesc, dar a confirmat dreptul de vot şi înscrierea noilor cetăţeni în triburi, care astfel şi-au pierdut definitiv factura teritorială. A fixat în iulie alegerile consulare, cu ţelul de a permite oamenilor înstăriţi din Italia şi clienţilor, invitaţi de patronii lor, să ajungă la Roma în momentul decisiv: nobiles trebuiau să controleze strict maşina electorală. A pus în operă o legislaţie bogată în toate domeniile, prin excelenţă în cel instituţional şi juridic. Poporul, reunit în comiţiile tribute şi în cele centuriate, putea în continuare să voteze legi, fără a cere avizul senatului. Comiţiile centuriate censitare redevin principala adunare a poporului pentru alegeri şi pentru votarea legilor. Atribuţiile tribunatului plebei sunt reduse. Tribunatul este practic scos în afara magistraturilor poporului. Tribunii nu mai pot candida la o magistratură a poporului. Li se retrage iniţiativa legislativă directă. Propunerile lor de plebiscite trebuie să aibă aprobarea prealabilă a senatului. Ei pot totuşi să opună veto măsurii sau iniţiativei unui magistrat şi să ajute un plebeu aflat în pericol (auxilium). într-un fel şi intercesiunea este limitată. Se menţine de altfel dreptul de apel la popor (prouocatio). Fără o autorizaţie specială, magistraţii trebuie să rezide la Roma şi îndeosebi nu mai comandă armate permanente în Italia. Provinciile urmează să fie guvernate doar de promagistraţi, foştii consuli ori foştii pretori, pe o perioadă de un an. Exclusiv senatul poate să le prelungească, să le proroge, mandatul şi comandamentele militare. Urmează să se respecte cu stricteţe cariera demnităţilor, cursus hono-rum. Nimeni nu poate accede la pretură, fără să fi fost în prealabil quaestor. Consulatul este exercitat numai de foştii pretori. De asemenea nimeni nu poate fi reales consul decât după un interval de zece ani de la un consulat anterior. Pentru quaestură, vârsta normală de acces era 30 de ani. Edilitatea a devenit facultativă. Urma pretura, la 36-40 de ani. Orice fost magistrat, inclusiv un fost censor, devine membru al senatului. Forţele militare şi bugetele guvernatorilor de provincii sunt fixate de senat. Totuşi acesta nu desemnează direct guvernatorii. Cu prilejul alegerilor consulare, senatul indică provinciile încredinţate proconsulilor. Tragerea la sorţi repartizează ulterior comandamentele militare. Numărul magistraţilor creşte. Există acum în fiecare an douăzeci de quaestori, care devin automat senatori, la expirarea mandatului lor. în acest mod se completează mai uşor locurile rămase libere în senat, din cauza deceselor. Este augumentat şi numărul pretorilor.

       Deosebit de importantă este reformarea senatului. Sulla venera consiliul suprem al statului, însă îl dorea fidel faţă de el şi de optimaţi şi prin urmare uşor de manipulat. Pe de altă parte războaiele civile făcuseră ravagii în rândurile senatului. Sulla nu numai că a umplut golurile astfel generate, însă a dublat efectivele senatului, care ajunge astfel să numere şase sute de membri.

       Foarte relevantă este reforma tribunalelor, realizată în cursul anului 81 î.C. Legile „corneliene" statuau un embrion de cod penal, o armonizare a legislaţiei. Ele precizează şi penalizează delicte ca asocierea răufăcătorilor, otrăvirile, venalitatea, incendiile criminale, falsul şi utilizarea falsificării etc. O lege pedepsea cu moartea orice particular, ca şi un magistrat ori promagistrat, care declanşa un război ori recruta soldaţi fără aprobarea senatului, îndemna la rebeliune şi în general atenta la maiestatea poporului roman. Este posibil ca unele legi să fi condamnat adulterul, pederastia, jocurile de noroc şi luxul excesiv al banchetelor. Instrumentarea proceselor, cu excepţia celor de apel, nu revine adunărilor populare, ci tribunalelor permanente, în număr de cinci (quaestiones perpetuae). Cavalerii sunt excluşi din aceste tribunale. Ele sunt constituite exclusiv din senatori. Sulla acordă o atenţie specială proceselor îndreptate împotriva gestionării frauduloase a banilor publici. Un personaj dovedit culpabil este condamnat ia o amendă, care depăşea simţitor suma deturnată (de două ori şi jumătate mai mult), şi la interdicţia focului şi apei. Aceasta din urmă va echivala pe viitor cu un exil sancţionat prin interzicerea şederii pe solul Italiei.

       Reformele lui Sulla poartă şi asupra domeniilor religiei şi construcţiilor, organizării politicii edilitare". Astfel Sulla a extins zona interpomerială a Romei. Sulla a fost cel dintâi om politic roman, de la Servius Tullius până în secolul I Î.C, care a extins pomerium. El a amplificat spaţiul urban şi i-a conferit noi dimensiuni religioase. A reorganizat evidenţa Cărţilor Sibylline. Pontifii sunt acum cincisprezece în loc de nouă. Cincisprezece în loc de nouă sunt de acum înainte şi augurii, care iau auspiciile. Întors din Asia, Sulla, de altminteri  mai degrabă sceptic în materie de religie, solicită insistent să i se restituie funcţia de augur, ceea ce ilustrează influenţa politico-religioasă a augurilor. În loc de zece sunt pe viitor cincisprezece şi auxiliarii pontifilor în celebrarea sacrificiilor: adică se trece de la decemuiri sacris faciundis la quindecemuiri sacris faciundis. Sulla a imprimat o factură religioasă triumfurilor conferite generalilor săi. Relativ discret sunt celebrate triumfurile lui Gaius Valerius Flaccus şi lui Lucius Licinius Murena, ca urmare a unor victorii modeste, repurtate de primul în Gallii şi de cel de al doilea asupra Iui Mitridate.

 

Sursa: Eugen Cizek, Istoria Romei