Codul Civil al lui Alexandru Ioan Cuza

     Codul  civil a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1decembrie 1865. În momentul publicării el s-a numit “Codul civil Alexandru Ioan“, dar după abdicarea lui Cuza a fost republicat sub titlul de “Codul civil român“. Nu este o copie fidelă , ci o adaptare a codului francez, ţinându-se seama de condiţiile şi tradiţiile juridice ale ţării noastre. Codul a înlocuit legiuirile lui Caragea şi Calimach, păstrând unele reglementări din acestea cu privire la relaţiile personale şi de familie. De altfel, o comparaţie între cele două coduri ne arată că cel francez avea cu aproape 300 de articole mai mult faţă de cel român (1914). Pe de altă parte, în codul nostru civil s-au păstrat unele dispoziţii din legiuiri mai vechi, cum ar fi cele care stabilesc pentru copiii naturali un regim unitar, în timp ce codul francez făcea

numeroase distincţii între diverse categorii de copii naturali.

La elaborarea Codului civil român s-a avut în vedere şi doctrina juridică a vremii, deoarece în lucrările elaborate după adoptarea Codului civil francez s-au constatat unele deficienţe ţinând de tehnica redactării sau de unele contradicţii între

articole.

       Codul civil din 1865 are următoarea structură:

-

Un titlu preliminar cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi spaţiu;

- Cartea I-a despre persoane;

- Cartea a II-a despre lucruri;

- Cartea a III-

a despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii;

-

Dispoziţiile finale în legătură cu intrarea în vigoare a codului şi abrogarea

altor legiuiri mai vechi.

         Potrivit structurii sale, Codul civil este format dintr-un preambul, din trei cărţi şi din dispoziţiile finale. Preambulul este format din 5 articole care se referă la lege în general, precum şi la aplicarea ei în timp şi spaţiu. Cartea întâia este consacrată persoanelor, cea de-a doua bunurilor, iar cea de-a treia modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.

        În tratarea materiei principalul accent cade asupra materiei proprietăţii, cartea a doua se referă în întregime la bunuri, iar cartea a treia la modurile prin care proprietatea se poate dobândi. Codul civil român ca şi cel francez, a fost denumit şi “Codul patronilor şi al proprietarilor“, deoarece cartea a II-a şi a III-a reglementau regimul proprietăţii private capitaliste, mai mult de 2/3 din articolele codului fiind consacrate proprietăţii, precum şi datorită dispoziţiilor cuprinse în două articole (1471 şi 1472)

care aveau o deosebit

ă importanţă practică. Astfel, articolul 1471 interzicea încheierea pe timp nedeterminat a unei convenţii prin care o persoană îşi angajează munca sau serviciile. Această prevedere urmărea să împiedice vânzarea sau închirierea forţei de muncă pe toată viaţa, căci o asemenea practică ar fi dus la reînvierea relaţiilor de tip feudal. Articolul 1472 prevedea că în litigiile dintre patroni şi muncitori cu privire la condiţiile salarizării şi la plata salariului, patronul va fi crezut pe cuvânt. Examinarea acestui text ne dă posibilitatea să constatăm, în sens negativ, că în elaborarea Codului civil român nu s-a procedat pur şi simplu la copierea celui francez. Astfel, în textul corespunzător francez pentru cuvântul patron este utilizat cuvântul stăpân, iar pentru cuvântul muncitor este utilizat cuvântul servitor. Aşadar, Codul civil francez se referea la contractele încheiate între stăpâni şi servitori, având ca obiect servicii casnice, pe când Codul civil român se referă la relaţiile de muncă din întreprinderile capitaliste. În cartea I-a, la baza reglementării condiţiei juridice a persoanelor fizice este pus principiul egalităţii tuturor în faţa legilor. Codul face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Cu privire la capacitate de folosinţă, codul prevede că ea începe în momentul naşterii, dacă copilul s-a născut viu, pe când codul francez cere ca noul născut să fie şi viabil. Majoratul a fost fixat la 21 de ani, dar se prevede şi o procedură a emancipării persoanei de la 18 ani când are capacitate apropiată de a majorilor, potrivit cu care emancipatul poate încheia anumite acte şi îşi poate angaja răspunderea chiar înainte de această dată. Persoanele juridice se împărţeau în două categorii: cu scop lucrativ şi fără scop lucrativ. Cele cu scop lucrativ urmau a fi reglementate prin Codul de comerţ. Cele fără scop lucrativ care îşi propuneau obiective culturale, sportive, de binefacere sau politice, se înfiinţau prin decret domnesc, deoarece se socotea că persoana juridică nu are o relaţie proprie, ci este o ficţiune a legii.

   Sursa: Florin Negoita, Istoria dreptului romanesc