Istorie

În anul 1954, Vietnamul şi-a câştigat independenţa de sub dominaţia colonială franceză. Ţara a fost împărţită, ca şi Coreea, de-a lungul paralelei 170 între un regim comunist în nord şi un regim capitalist în sud. Statele Unite erau preocupate de a împiedica intrarea în sfera de influenţă comunistă a statelor din lumea a treia care se eliberau de sub dominaţia colonială. Vecinătatea directă a Vietnamului independent cu China comunistă crea premize pentru extinderea comunismului în întreaga peninsula Indochina. În anul 1956 primii consilieri americani au fast trimişi în Vietnamul de Sud pentru a sprijini regimul anticomunist în lupta dusă cu rezistenţa comunistă sprijinită de Vietnamul de Nord. În anul 1964, preşedintele american L.B. Johnson a trimis trupele americane în sprijinul regimului aflat la putere în Vietnamul de Sud. Forţele americane angajate în conflict pe teritoriul Vietnamului au crescut de la 275 000 militari în anul 1965 la 518 000 militari în anul 1969. Bombar...

Oliver Cromwell a acceptat titlul de Lord Protector pentru că, in trecut acesta fusese asociat cu cel de regent pe timpul minoratului regilor. Bazele juridice ale Protectoratului au fost stabilite prin „Instrumentul de guvernare”, elaborat de generalul John Lambert. Documentul făcea o judicioasă repartizare a puterilor in stat. Puterea legislativă o deţinea Parlamentul unicameral, ales la fiecare trei ani. El reunea 400 de englezi, şi câte 30 de irlandezi, respectiv scoţieni, ceea ce reprezenta contopirea deplină a celor trei state. Executivul era atribuit Protectorului şi unui Consiliu de Stat a căror membri (şapte ofiţeri şi opt civili) erau inamovibili. Lordul Protector deţinea însă puterea reală, având dreptul de a conduce prin ordonanţe cu rol de legi. În anii Protectoratului au fost convocate două Parlamente, în 1654, respectiv 1656 însă, pentru că nu se arătau suficient de docile acestea au fost dizolvate. Deşi a refuzat titlul de rege, Cromwell a condus ţara ca un adevăr...

Henry Hopkins a purtat negocieri la Moscova între 25 mai și 7 iunie cu scopul de a ameliora relațiile dintre SUA și URSS. Discuțiile s-au purtat pe trei puncte principale: Polonia, Extremul Orient și crearea Consiliului de Control pentru Germania. Stalin a reproșat americanilor următoarele: -invitarea Argentinei la Conferința de la San Francisco; - dorinţa Statelor Unite de a invita Franţa in Comisia de reparaţii. („El considera că aceasta era o insultă la adresa Uniunii Sovietice; avînd in vedere că Franţa făcuse pace separată cu Germania şi îşi deschisese frontierele germanilor."); - oprirea brutală a furnizărilor către Rusia in baza acordului de împrumut-închiriere după capitularea germană; - faptul că nici o navă germană nu fusese predată de occidentali Uniunii Sovietice. Hopkins şi ambasadorul Harriman au încercat să-1 liniştească pe Stalin. Cît despre Argentina, ei au explicat că ţările Americii Latine nu acceptaseră admiterea Ucrainei şi a Bielorusiei între N...

Politica internă franceză în vremea Imperiului a continuat-o pe cea a Consulatului. Napoleon şi-a întărit puterea. Legislatura a devenit după 1802 o adunare decorativă iar Tribunatul a fost desfiinţat în 1808; senatorii, a căror număr a crescut la 120 erau numiţi de împărat după 1804. Principiul ereditar pe care a încercat să-l impună în statele cucerite în favoarea familiei sale a fost satisfăcut prin căsătoria sa cu Maria Luiza de Habsburg în 1810 care i-a dăruit un moştenitor, cunoscut cu numele de Napoleon al II-lea, împăratul Romei. Restrângerea libertăţilor de exprimare şi acţiune a devenit un element definitoriu al guvernării autocratice a lui Napoleon. Prin cenzură şi propaganda la care pictorii şi scriitorii Curţii şi-au adus aportul s-a creat un cult al personalităţii, culminând cu sărbătorirea zilei de naştere, 16 august, celebrată în calendarul catolic ca ziua Sfântului Napoleon. Împăratul s-a bazat pe două atuuri: armata şi geniul său. Armata, extrem de numeroasă, e...

Moartea neaşteptată a lui Alexandru I în noiembrie 1825, fără urmaşi, a provocat o criză dinastică în Rusia. În condiţiile în care succesorul legitim, ducele Constantin renunţase la dreptul de succesiune,   fratele mai mic Nicolae a fost adus pe tron. Cu acest prilej, ofiţerii Nikita Muraviev şi Piotr Pestel, au încercat să ridice la luptă regimentele din Petersburg, în ziua depunerii jurământului faşă de ţar, la 14 decembrie 1825. Sub presiunea regimentelor masate în Piaţa Senatului, Nicolae trebuia să accepte un „Manifest către poporul rus”, prin care îi erau limitate prerogativele. Ţarul a primit repede sprijinul Senatului şi a regimentelor de artilerie care au suprimat uşor revolta iar răsculaţii au fost condamnaţi la moarte sau la exil în Siberia. Revolta decembriştilor. Cum a rămas cunoscută a rămas un episod controversat în istoriografie. Lovitură de stat tradiţională a aristocraţiei ruse sau mişcare revoluţionară de înlăturare a autocraţiei, revolta decembriştilor a ...