Istorie

Convenția de la Paris din 1858 și Statutul dezvoltător al Convenției, adoptat de Alexandru Ioan Cuza în 1864, au reprezentat fundamentul organizării politice și juridice a Principatelor Unite. Articolul explică contextul internațional, rolul Divanurilor ad‑hoc, structura puterilor în stat, instituțiile comune și transformările constituționale care au pregătit formarea României moderne. 1. Războiul Crimeii și Tratatul de la Paris (1856) – începutul schimbării statutului Principatelor Războiul ruso‑turc din 1853–1856, cunoscut ca Războiul Crimeii, s-a încheiat prin Tratatul de pace de la Paris (1856). Acest tratat a schimbat radical statutul Principatelor Române: • Protectoratul Rusiei a fost desființat. • Principatele au fost trecute sub garanția colectivă a celor șapte mari puteri europene. • Problema organizării interne a Moldovei și Țării Românești a devenit o chestiune internațională. 2. Divanurile ad‑hoc (1857) – consultarea românilor asupra viitorului Principatelor Marile ...

Restaurarea autorității otomane în cele trei principate românești – Țara Românească, Moldova și Transilvania – a fost un proces lent și complex, declanșat după Pacea de la Zsitvatorok (1606). Acest tratat, încheiat între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, a pus capăt expansiunii habsburgice spre est și a creat condițiile pentru reconfigurarea raporturilor de putere în Europa Centrală și de Sud-Est. În același timp, influența polonă, puternic afirmată în spațiul carpato-dunărean în contextul crizei hegemoniei otomane, a început treptat să fie limitată. După Mihai Viteazul: o nouă etapă a luptei antiotomane Moartea lui Mihai Viteazul nu a însemnat sfârșitul rezistenței antiotomane. Țara Românească și, parțial, Transilvania au continuat alianța cu Habsburgii. În Țara Românească, domnia lui Radu Șerban (1601–1611) a reprezentat continuarea politicii antiotomane, în timp ce în Transilvania confruntările dintre imperiali și otomani au rămas constante. În Moldova, dinastia Movileștilor a...