Exploatarea aurului și argintului în Dacia romană

    După cucerirea Daciei, împăratul Traian a transformat zona auriferă într-una dintre cele mai bine organizate regiuni miniere ale Imperiului Roman. Exploatarea aurului a devenit o prioritate strategică, iar administrația imperială a pus în mișcare un sistem complex de colonizare, infrastructură, supraveghere și tehnici de extracție.

1. Organizarea administrativă a exploatărilor aurifere

Imediat după cucerire, Traian a reorganizat întreaga zonă minieră. Au fost luate măsuri pentru:

• creșterea producției de aur,

• întemeierea de noi așezări miniere,

• construirea de drumuri care legau centrele miniere de Alburnus Major (Roșia Montană).

Cele două mari zone aurifere ale provinciei erau:

• Munții Apuseni, împărțiți în șapte regiuni miniere,

• Banatul, cu exploatări importante.

Minele erau proprietate imperială, iar în fruntea lor se afla un procurator aurarium, reprezentant direct al împăratului. Primul procurator cunoscut a fost Ulpius Herminas, libert al lui Traian.

Aparatul administrativ

Procuratorul era sprijinit de:

• tabulari – funcționari care țineau evidențele,

• aditores tabula – ajutoare ale tabularilor,

• sclavi și liberti imperiali.

Sediul administrației miniere se afla la Ampelum (Zlatna), un important centru urban și militar, păzit de soldații Legiunii XIII Gemina.

2. Așezările miniere și populația

Regiunea auriferă era împărțită în trei mari sectoare:

1. Municipiul Ampelum, centrul administrativ;

2. Alburnus Major (Roșia Montană);

3. Zona din jurul orașului Brad.

Așezările miniere erau mici, adesea sub nivelul unui vicus, dar dens populate de:

• coloniști dalmați specializați în minerit,

• orientali implicați în afaceri,

• sclavi și condamnați la muncă forțată,

• oameni liberi angajați prin contract.

Inscripțiile arată că dalmații trăiau în cartiere separate, organizate după triburile lor de origine.

3. Sistemul de arendare și rolul legulilor

Deși minele aparțineau statului, exploatarea lor era adesea încredințată unor întreprinzători privați numiți leguli. Aceștia administrau galeriile, dar producția auriferă rămânea monopol de stat.

O inscripție descoperită la Amlașu Mic, dedicată împărătesei Lucilla, arată ierarhia clară: „legatus et familia aurarum” apare înaintea legulilor, semn al autorității superioare a administrației imperiale.

4. Tehnicile de extracție și prelucrare a aurului

Tehnologia romană era ingenioasă, deși rudimentară comparativ cu standardele moderne.

Etapele principale ale procesului:

a) Zdrobirea și măcinarea minereului

• minereul era spart cu răngi de fier,

• pisat în mojare,

• măcinat în râșnițe manuale până ajungea la dimensiunea unui bob de linte.

b) Spălarea aurului

Spălarea se făcea în canale săpate în pământ. Firele de aur erau colectate cu tufe de rozmarin, care apoi erau arse pentru recuperarea metalului.

c) Topirea în creuzete

Aurul era topit în vase de lut refractar, introduse în cuptoare speciale.

Rafinarea aurului (cementatio)

Pentru că aurul din Apuseni conținea mult argint, era necesară rafinarea:

• se adăuga plumb, tărâțe de orz sau cositor,

• procesul se desfășura la temperaturi moderate,

• creuzetele descoperite la Lupșa și Baia de Arieș confirmă această tehnică.

Amalgamarea cu mercur

O altă metodă era folosirea mercurului:

• minereul era încălzit în vase piriforme,

• cinabrul se descompunea la 400°C,

• mercurul se condensa și era colectat,

• aurul era separat prin amalgamare.

La Zlatna au fost descoperite două vetre considerate „distilerii” primitive de mercur.

5. Metalurgia argintului

Argintul era extras din minereu amestecat cu plumb. Procesul presupunea:

• un cuptor cu două compartimente,

• obținerea plumbului brut,

• rafinarea prin separarea argintului.

În Dacia nu s-au descoperit cuptoare specializate pentru argint, ceea ce sugerează că rafinarea se făcea în creuzete sau în alte instalații simple.

6. Destinația aurului dacic

Aurul și argintul extrase în Dacia alimentau monetăriile imperiale din:

• Siscia,

• Sirmium,

• Viminacium,

• și chiar Roma.

Estimările moderne sugerează o producție totală de aproximativ 11.200 kg de aur în cei 165 de ani de stăpânire romană, deși cifra este contestată.

Concluzie

Exploatarea aurului în Dacia romană a fost un proces complex, bine organizat și vital pentru economia imperială. De la administrația strictă și colonizarea specialiștilor, până la tehnicile ingenioase de extracție și rafinare, totul arată importanța strategică a Munților Apuseni în sistemul economic roman.

Jean Andrei, Istoria Daciei romane