Exploatarea aurului și argintului în Dacia romană

     Încă din perioada când, după cucerire, Traian se mai afla în Dacia, este organizată administrativ zona minieră: se iau măsuri pentru mărirea producţiei de aur, se înfiinţează noi aşezări miniere, începe construcţia de drumuri care să lege cele mai importante centre miniere de Alburnus Major. Există două zone importante: Munţii Apuseni şi Banat. Zona Auriferă din Munţii Apuseni a fost împărţită în şapte regiuni miniere.

      Toate aceste puncte miniere au fost organizate administrativ. Minele fiind proprietate imperială, în fruntea lor se afla un “procurator aurarium” – ca împuternicit al împăratului. Primul “procurator aurarium” al minelor de aur din Dacia a fost Ulpius Herminas, libert a lui Traian, mort în funcţie la vârsta de 55 de ani.

     Din cronologia procuratorilor minelor de aur rezultă că exploatarea minieră în Munţii Apuseni a suferit doar o întrerupere sau stagnare temporară în vremea războaielor marcomanice. Sediul administraţiei provinciale a exploatării minelor de aur a fost la început la Ampelum (Zlatna) “Procuratorul aurarium” avea în subordinea sa numeroşi funcţionari, tabulori şi ajutoarele lor “aditores tabula”, care ţineau evidenţa exploatărilor şi arhiva, ei fiind liberţi ai casei imperiale sau sclavi imperiali.

     Lângă Alburnus Major s-a descoperit un important material epigrafic şi unelte. Împăratul exploata minele prin arendarea unor întreprinzători numiţi “leguli”. În mină se folosea munca sclavilor, a celor condamnaţi la muncă forţată şi a oamenilor liberi angajaţi prin contract.

     Administrativ, sistemul de organizare a regiunii aurifere din Munţii Apuseni era împărţit în trei sectoare:

1. Al municipiului Ampelum, care adăpostea şi administrarea minieră;

2. Aşezarea Alburnus Major (Roşia montană).

3. În jurul oraşului de azi Brad.

      Aşezările miniere din jurul Ampelum-ului se compuneau din aşezări care nu puteau ajunge la dimensiunile unui vicus. Fiind centrul minier al aurului, Ampelum-ul era păzit de soldaţii Legiunii XIII Gemina.

      Pentru o mai bună exploatare a minelor de aur, Traian a adus şi colonizat în Dacia colonişti dalmaţi specializaţi în extragerea aurului. După cum rezultă din inscripţii, un important număr de dalmaţi locuiesc în sate sau cartiere separate, numite după seminţiile din care fac parte. Inscripţiile şi tăbliţele cerate arată prezenţa orientalilor în regiile aurifere, în postura oamenilor de afaceri.

      Tehnicile folosite şi uneltele erau rudimentare. Un important centru a fost la Amlaşu Mare care avea mai multe puncte de extracţie în satele apropiate: Poiana, Amlaşu Mic şi dealurile din zonă. La Poiana a fost descoperită o aşezare minieră. La Amlaşu Mic, într-o construcţie s-a descoperit o inscripţie în cinstea împărătesei Lucilla în care “legatus et familia aurarum” îşi înscrie numele înaintea arendaşilor de mină (leguli aurarum). Ordinea trecerii pe inscripţie dovedeşte poziţia superioară a primilor faţă de leguli.

      Sclavii şi liberţii din oficiul procuratorial de la Ampelum prezentau frecvent nume specifice clasei lor cu rezonanţă greco-orientală (Diocles, Suriales, etc.). sclavii persoanelor particulare indică o stare materială bună a celor ce trăiau din exploatările miniere aurifere. Se poate constata că deşi galeriile şi puţurile aurifere puteau fi date în exploatare unor particulari, rezultatul muncii în mină – respectiv producţia auriferă – a fost şi în provincia Dacia monopol de stat.

      Aurul şi argintul exploatat în Dacia romană (cu excepţia celui prelucrat pe plan local) era destinat monetăriilor din Siscia, Sirmium, Viminacium, ajungând până chiar la Roma. Este greu de evaluat cantitatea producţiei aurifere a provinciei. Din lipsa informaţiilor, se pot face doar supoziţii pe baza analogiilor din alte provincii. Pentru cei 165 de ani de stăpânire romană s-a propus cifra de 11.200 kg aur, obţinut din Dacia, cifră neacceptată de către toţi cercetătorii.

      Tehnologia obţinerii aurului se deosebeşte de cea a altor metale întrucât el apare în stare nativă sub forma unor filoane sau pepite. Diodor din Sicilia redă procedeul zdrobirii minereului, alegerea sterilului cu mâna, transportarea masei semiprelucrate la locurile de măcinare. Aici se executa pisarea în mojare, cu ajutorul unor răngi de fier, apoi măcinarea în râşniţe prevăzute cu mânere, până când minereul ajunge la mărimea unui bob de linte. Spălarea se făcea în canale săpate în pământ, firele de aur colectându-se cu ajutorul unor tufe de rosmarin. Apoi tufele se uscau şi se ardeau pentru a recupera aurul. Produsul obţinut prin spălare era topit în recipiente de lut, executate dintr-un material refractar (creuzete) care se introduceau într-un cuptor.

     Datorită faptului că aurul conţinea şi anumite cantităţi de argint (în Munţii Apuseni în procentaj ridicat), era supus unui proces de rafinare (numit cementatio) pentru eliminarea impurităţilor. În acest scop se adăugau cantităţi de plumb şi tărâţe de orz sau alte metale indicate de autorii antici (cositor etc.). Creuzetele descoperite în Dacia la Lupşa şi Baia de Arieş nu poartă urmele unui foc puternic, deci retopirea avea loc la o temperatură moderată şi constantă. Aurul exploatat din depozitele aluvionare, conţinând mai puţini compuşi mineralogici, nu era supus unei topiri repetate.

     Aurul se mai putea obţine şi prin amalgamarea, cu ajutorul mercurului, tehnologie cunoscută din izvoare dar şi din descoperirile arheologice din zona minieră a Daciei. În zona oraşului Zlatna s-au descoperit două vetre pentru reducerea minereului, considerate de cercetători drept “distilerii” primitive de mercur. Minereul era supus unei operaţii de prăjire închisă, descompunându-se în vapori de mercur şi oxizi de sulf. Operaţia se execută în vase piriforme cu gât înalt în care se introducea o cantitate de cinabru, fiind astupate ermetic cu un dop de argilă crudă. La temperatura de 400° Celsius cinabrul se descompunea. În timpul răcirii, mercurul se condensa şi se aduna pe fundul vasului, de unde se recolta prin scurgere.

      Metalurgia argintului este mai complexă decât cea a aurului. În minereu argintul apare amestecat cu plumbul. Cuptoarele de redus minereul aveau două compartimente, corespunzând la două faze ale procesului de topire. În cel superior se obţinea plumbul brut, iar în cel inferior se rafina plumbul prin separarea argintului. Nu se cunosc în Dacia cuptoare de topire pentru obţinerea argintului, nici măcar gropi. Pentru rafinarea minereului topit în primă fază nu era nevoie de cuptoare, putând fi utilizate şi creuzetele.

 

Jean Andrei, Istoria Daciei romane